Previziunile anului 1927: „Cum va arăta Oradea în 1999”

La final de an 1927, ediţia de miercuri, 28 decembrie a ziarului orădean Nagyvarad, publica un articol menit să arunce o ocheadă în viitor şi care era intitulat sugestiv „Cum va arăta Oradea în 1999”. La acel moment, să faci previziuni despre începutul anilor 2000 semăna cu încercarea de a scrie o poveste SF. Articolul începe cu un interviu cu arhitectul Koszeghy Joseph, care, de la biroul de la etajul II al Primăriei, „asemeni unui violonist care mânuieşte cu măiestrie arcuşul”, proiecta pe o planşetă viitorul oraşului, căci, spunea jurnalistul, „ Oradea NU ESTE, ci VA FI”.

Cum va fi?
„Va fi un oraş de vis”, propovăduia arhitectul, dar doar dacă Oradea îşi va menţine ritmul de creştere din primul deceniu al anilor 1900. Vădit influenţat de apariţia zgârâie-norilor de pe continentul american, arhitectul vorbea despre extensia pe verticală a Oradiei. În interiorul oraşului se aprecia că există deja suficient teren liber pentru a face loc unor construcţii multietajate care vor putea adăposti confortabil o populaţie de 5 ori mai mare decât cea de atunci a oraşului, preconizată să ajungă în 1999 la 500.000 de locuitori. Nu, arhitectul nu anticipase cel de-al doilea război mondial, deportarea a unei treimi din populaţia Oradiei în 1944 sau scăderea curbei demografice.

Aspectul cel mai supus schimbării, erau, în viziunea arhitectului, drumurile. Acestea, spunea el, urmau să fie mult mai late, să fie mărginite de parcuri şi spaţii verzi. Drumurile principale urmau să fie folosite pentru transportul de marfă. Gara din Ioşia urma să fie folosită doar pentu transportul de marfă iar cel mai important treaseu pentru tramvaie va uni Velenţa de Ioşia. Tramvaiele nu vor mai circula trase de cai, ci cu curent electric. Pe ambele părţi ale drumurilor urmau să fie clădiri înalte legate între ele de poduri suspendate şi pasarele. Clădirile vor avea multe linii drepte şi vor fi toate înalte, conturând imaginea unui oraş „simplu şi frumos”. Acoperişurile plate ale clădirilor vor adăposti cafenele, grădini cu flori şi ştranduri dar şi piste de aterizare pentru avioane. Tot pe acoperişuri vor fi şi cinematografe şi saloane de coafură, în general orice avea nevoie „omul modern” (în caz că arhitectul dorea să spună că cinematograful la Oradea va fi în aer, atunci cred ca a avut dreptate). Înălţimea? Nu, înălţimea nu va fi însă o problemă pentru viitorul orădean. Asta pentru că fiecare dintre noi urma să aibă propriul avion de o persoană cu care vom putea zbura de pe o clădire pe alta. În Piaţa Mică (actuala Unirii), urma să se construaiscă un aeroport imens care va deservi zboruri „interne şi externe”.

Dar Crişul Repede?

Încercând să discrediteze falsele predicţii conform cărora, la începutul anilor 2000, Crişul Repede urma să fie „doar o cărare” din cauza scăderii debitului, Koszeghy Joseph îşi afirma solemn credinţa că în 1999, Crişul Repede va fi navigabil şi că orădenii vor putea circula pe acesta cu vaporaşe. Doar unul sau două poduri pentru pietoni vor traversa Crişul. La ce să folosească podurile, când aveam avioanele?

Un sistem ultramodern de canalizare folosind conducte cu diametru de 2 metri va aduce în oraş apă proaspătă şi curată. Pentru a evita risipa de apă fiecare instalaţie urma să fie concepută cu un contor special. Pentru zgărâie-nori urmau să se construiască niste pompe speciale (cum altfel, să urci apa tocmai acolo?). Deşeurile vor fi transportate undeva departe de oraş şi deversate, nu înainte de a se extrage din ele „eventualele substanţe valoroase”.

Ce surse de energie vom folosi?
Electricitatea, evident, era vazută ca fiind cea mai viabilă sursă de energie pentru Oradea viitorului. Curentul electric urma să fie folosit în industrie şi în transport. Tramvaiele vor circula exclusiv cu energie electrică, spunea inginerul Szemes Antal, iar fostul sediu al companiei de tramvaie va fi transformat într-un muzeu al căror profituri, obţinute de la vizitatorii veniţi să vadă uimiţi cum arăta „ mai demult” un tramvai tras de cai, vor fi apoi reinvestite în compania de transport (ideea asta nu e neaparat rea). Chiar dacă avionul va fi la modă în 1999, orădenii vor avea şi maşini, puţine însă. Acestea vor fi moderne, silenţioase şi…. electrice, cu baterii reîncărcabile. Ce nu va avea însă niciodată Oradea va fi metroul. „Nu se poate”, spunea arhitectul, solurile oraşului fiind prea umede pentru a permite o astfel de „lucrare”. Că tot vorbim de trafic, jurnalistul de la Nagyvarad şi-l imaginează ca fiind dirijat de un poliţist într-un balon cu aer cald va aplica ca şi penalităţi „mini-fulgere artificiale”.
Întunericul? Nu, Oradea lui 1999 urma să fie un oraş a cărui iluminare publică se preconiza ca fiind „de 100 de ori mai mare decât cea din 1927”. Lumina va fi pretutindeni: pe străzi, în parcuri, în pieţe..pe acoperişuiri (pentru avioane) iar reclame orbitoare vor lumina cerul. Orădenii viitorului nu vor mai suferi de frig iar încălzirea pe lemne va dispărea în totalitate. Tot cu curent urmau să funcţioneze şi telefoanele, a căror dezvoltare se spunea că va intrece orice aşteptări (câtă viziune!). Fiecare orădean urma să aibă propriul telefon iar pe Corso urmau să fie plasate nişte dispozitive speciale unde vei putea să încarci telefonul.

Curăţenia publică?
„Nu vom avea nici o problemă”, afirma la acea dată Eichner Ernot, responsabilul din Primărie. Din trei motive simple: primul- Oradea urma să aibă un buget special pentru curăţenia oraşului (iată o explicaţie care trece proba timpului), doi-transportul va fi motorizat şi nu tras de cai (animale care după cum bine ştiţi lasă în urma lor….) şi trei: nu vom mai avea praf, pentru că toate străzile urmau să fie asfaltate (mai ştiu eu câteva care nici în 2012…). Şi cum traficul oricum va fi mai mult aerian, pe şosele urmau să circule nişte maşini stropitoare menite să facă temperatura mai plăcută pentru pietoni. Responsabilul cu curăţenia oraşului atrăgea atenţia şi asupra unui fapt „bine ştiut” şi anume acela că în viitor, gunoiul „ nu va ajunge pe stradă ci va fi cotat pe piaţa”.

Cultura?
Nici nu vă puteţi imagina câtă emulaţie culturală avea să aibă mica urbe de peste Criş! Teatrul, aşa cum îl ştiau orădenii de atunci (şi îl ştim şi noi acum) urma să dispară (asta aproape că s-a întâmplat). În locul lui va apărea un fel de teatru de revistă care va fi jucat în cadrul natural, epic al munţilor Bihorului. Cu ajutorul avioanelor spectatorii ar călători până acolo în doar 5 minute. Multe concerte ale Filarmonicii se vor ţine în aer şi nimeni nu va mai plăti bilet. În fiecare zi vom avea noi spectacole. Autorul articolului nu era sigur, dar spera totuşi, că orădenii din 1999 vor putea folosi şi acea invenţie ciudată numită radio. Locuitorii oraşului vor avea de ales între mai multe ziare ale căror ştiri prezentate vor fi actualizate din oră în oră. Dotaţi cu „veloavioane”, jurnaliştii vor putea ajunge oriunde în 2 minute pentru a prezenta ştirile „la cald”.

„Poate părea incredibil”, îşi avertiza jurnalistul de la Nagyvarad cititorii. Însă continuă el, „tot aşa ar fi spus şi grecii antici despre submarine….sau ce-ar fi zis locuitorii Troiei, dacă grecii ar fi avut numai un tanc, 1 revolver şi un avion?”. Iar pentru că argumentele de mai sus distrug orice urmă de scepticism, autorul articolului face câteva previziuni asupra industriei alimentare. Piaţa Mare va avea o hală subterană imensă unde cumpărătoii vor fi deserviţi de către nişte automate care „vorbesc numai când întrebi tu”, iar alimentaţia orădenilor va consta în pastile cu elemente nutritive esenţiale.

Şi totuşi, ce pericol stătea în calea dezvoltării noastre?

Bruges-ul. Acesta este un oraş din Belgia al cărui nume vine de la numeroasele poduri peste canalele care îl traversează. Supranumit „Veneţia Nordului”, Bruges se mândreşte cu unul dintre cele mai bine păstrate “centre istorice vechi” din Europa şi este inclus pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.
În 1927 însă, imaginea de oraş vechi a Bruges-ului îi speria pe orădeni acesta fiind considerat un exemplu negativ despre cum un oraş poate fi retrograd dezvoltării, rămânînd încremenit în trecut. Abia revenindu-şi după război, într-o stare de relativă stagnare a dezvoltării imobiliare, Oradea era, se spunea în articol, în pericol să devină un nou Bruges. Un oraş în care nu se construieşte nimic nou. Ca să vă lămuriţi, iată cum arăta Bruges în 1920.

Arhitectul Koszegly vorbea despre degradarea Bruges-ului, de la un mare port la un oraş terestru, cu clădiri vechi şi străzi pietruite pe care creşte iarbă. Conceptul de patrimoniu cultural pare să le fi fost străin orădenilor secolului trecut, dezvoltarea unui oraş presupunând, în concepţia acestora, construcţii noi şi moderne, industrie dinamică şi debarasarea de trecut. Ei nu au construit clădiri secession pentru că erau frumoase, ci pentru că erau la modă, erau noi, erau „art nouveau”. Aceste clădiri nu erau menite să fie păstrate “cu orice preţ”, iar viitorul Oradiei însemna, arhitectural vorbind, adaptarea la moda vremii, oricare ar fi fost ea. Iar zgărîie-norii erau viitorul.

Vă lăsăm pe voi să decideţi dacă cei din 1927 au fost prea pesimişti sau prea optimişti, dacă previziunile lor s-au îndeplinit sau nu. Eu una, dacă aş avea o maşină a timpului, m-as întoarce să le şoptesc câte ceva despre radio şi despre Bruges.

PS.Articolul din Nagyvarad ne-a fost trimis de către doamna Kulcsár Beáta, căreia îi mulţumim pe această cale.