Asediul Cetăţii Oradea la 1660

Memoriei istoricului Liviu Borcea, eminent medievist orădean
Material inspirat în bună parte din câteva din publicaţiile sale.

Cronicarul Janos Szalardi, cel care a oferit o cronică a anilor zbuciumaţi din timpul lui Gheorghe Rakoczi II, credea că cetatea Oradea a fost asediată la nici doi ani de la precedenta tentativă din 1658, ca o pedeapsă dată centrului  de rezistenţă antiotomană fidel principelui ardelean. În fapt, momentul constituia un episod al perioadei de reviriment a Imperiului Otoman care se va termina odată cu asediul nereuşit al Vienei (1683).

Căpitanul cetăţii nou numit nu a mai putut să ajungă în funcţie. Ali, paşă de Timişoara, a profitat de momentul nefavorabil Transilvaniei devastată de ani de război cu principele Acaţiu Barcsai captiv în tabăra turcească pentru a asedia “cuibul de viespi” de la Oradea.

La 13 iulie 1660 armata turcească a început asediul sub comanda noului serdar Köse Ali paşa. Asediul a fost organizat minuţios. Vizirului Anatoliei, Cavuşzade Mehmet paşa şi lui Husein Mehmed paşa, beglerbeiul de Rumelia li s-a încredinţat partea de est şi miazăzi a cetăţii în dreptul bastioanelor Aurit şi Roşu. Lui Catalbaş paşa beilerbegul Caramaniei, Gan Arslan paşa, muhafâzul Silistrei şi lui Sinan paşa, principele de Adana, li s-a a acordat conducerea asediului la apus. Varoşurile Oradiei au fost incendiate.

La 15 iulie turcii au somat asediaţii să predea cetatea, iar la 17 iulie a venit rândul principelui ardelean din tabăra turcească să fie refuzat de către cei închişi în cetate.
Vârful atacului turcesc se concentra în sectorul cuprins între bastioanele Aurit şi Roşu, bombardate putere artileria lui Ciavuşoglu Mehmed paşa, amplasată pe deal şi dinspre actualul cartier Velenţa. Comandantul asediului Ali paşa şi-a stabilit cartierul general lângă apa Crişului iar corturile la Seleuş. Seidi Ahmed Paşa comandantul eialetului Budei, la rându-i îşi păstra trupele de spahii (cavalerie) intacte în eventualitatea unei tentative de despresurare întreprinse de Ioan Kemeny.

În timpul asediului tătarii pustiau întreg ţinutul apusean al principatului. Potrivit lui Evlia Celebi ordinul padişahului era clar: „Cer de la voi cetatea Oradea”. Cu toate acestea, între asediaţi moralul era ridicat, trăgând nădejdea că Habsburgii vor interveni. Nici contemporanii lor chemaţi în ajutor nu credeau că cetatea era cu adevărat obiectivul campaniei. În calcul era luată ambiţia personală a noului serdar Ali.

Între timp, în tabăra turcească au ajuns noi întăriri din Anatolia. Slujitorii islamului ridicau redute de asediu, săpau tranşee şi galerii pentru a putea mina în primul rând  bastioanele Aurit şi Roşu. Atacurile corp la corp se înteţeau odată cu golirea treptată a şanţului. Se luau tigve (capete) şi prinşi pentru care oştaşii musulmani primeau ca recompense pungi cu bani. Serdarul Ali a recomandat călduros o astfel de stimulare a soldaţilor. Pentru faptele de bravură, cei vrednici au primit timaruri (proprietăţi) şi zeamete, multe în teritoriul nou cucerit.

Apărătorii, în cea mai mare parte recrutaţi din populaţia civilă din oraş, între care şi femei şi copii, erau în număr de 850, mulţi neobişnuiţi cu mânuirea armelor. Totuşi, ei au organizat riguros apărarea la cele cinci bastioane, la turnul porţii principale şi la pulberărie.

La începutul asediului s-a luat jurământul „ pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pe unul Dumnezeu veşnic întruchipat în Sfânta Treime” „tuturor stărilor împreună cu toţi slujbaşii, căpitanii, pârcălabii, hodnogii” pentru păstrarea şi apărarea cetăţii de margine împotriva comploturilor, uneltirilor, dezordinii sau a răscoalei. Apoi au fost împărţite sarcinile de apărare. Este de remarcat că mulţi dintre apărători au fost răscumpăraţi din robia la tătarii care au prădat înainte cu 2 ani întreaga Transilvanie.

Comanda bastionului Bethlen sau cel Nou a fost încredinţată lui Gheorghe Ver de Tarcea, înlocuibil de Petru Veres, Crăişorul lui G. Boldvay, fiul vicecomitelui care dacă ar fi căzut trebuia înlocuit de Toma Gyulai, iar acesta de Gabriel Boldog. Comanda bastionului Roşu a fost atribuită lui Francisc Nagy de Szent Falva, urmând Şt. Torok şi după el, Ştefan Crainic. Auritul a fost pus sub comanda lui Ştefan Tisza de Ineu, urmat de Ladislau Tyukodi iar Ciuntul lui Francisc Stephan de Oradea, urmat de Peul Torma şi Andrei Ravazdi. Poarta şi turnul se aflau sub comanda lui Francisc Komaromi de Beiuş. Din conducerea asediului faceau parte vicecomiţii Mihai Ibrani de Vaza şi Francisc Belenyessi, Ioan Racz de Galoşpetreu, fost hodnog de cavalerie şi trei predicatori ai cetăţii. Vicecomitele Martin Boldvay a fost trimis să caute ajutor în Ungaria Superioară.

La 14 august însă, printr-o neglijenţă, arsenalul şi o parte a curtinei de pe latura de est au sărit în aer provocând moartea a 100 de apărători. Între timp, turcii au încercat să abată apa din şanţul care înconjura cetatea despre care cronicarul turc Evlia Celebi afirma că “este adânc cât o mare şi cu toate că tunurile balimeze dărâmau cetatea nu se putea da iureş, datorită apei din şanţul cetăţii”.

Din inexpugnabilă şi necucerită până atunci, fortăreaţa devenea vulnerabilă prin tirul de artilerie şi identificarea unei modalităţi de golire a apelor din şanţ. “Secretul” aprovizionării cu apă ar fi fost dezvăluit turcilor de către o femeie. Izvoarele mai amintesc că apa a fost evacuată prin săparea unui şanţ din dreptul bastionului Bethlen până spre pârâul Peţa. Pârâul curgea pe la est de cetate, locul pe unde se obişnuia a se scoate apa, atuci când se curaţa şanţul. A fost un secret militar bine păstrat, un punct nevralgic, sau un secret cunoscut de aproape toţi orăşenii? Prima şi a doua variantă pare mai plauzibilă.

Turcii au profitat tot mai mult de golirea şanţului săpând tunele pentru minarea bastioanelor Roşu şi Aurit. Apărătorii spun ca au vrut să intercepteze tunelele prin săparea unor puţuri  din cetate însă fără rezultat. În acelaşi timp turcii au ridicat două rampe spre aceleaşi bastioane pentru a năvăli după explozie.

De cealaltă parte asediaţii au fost confruntaţi cu o forţă disproporţionată numeric şi au încercat diverse stratageme precum repararea cazematelor de tragere din bastioane, îndepărtarea ruinelor pentru reaşezarea tunurilor în vederea bombardării redutelor turceşti. Era necesară repararea curtinelor şi zidurilor dintre bastioane cu grinzi cuprinse cu copci puternice de fier între care se punea umplutură de pământ. Pentru a bloca accesul peste curtina ruinată au săpat un şanţ în spatele zidului de piatră dintre bastioanele Aurit şi Roşu. Se lucra mai mult noaptea la torţi. Arme de puşcat şi pulbere erau destule, căci principele Gheorghe Rakoczi II înzestrase bine cetatea, numai că nu prea existau prea multe muschete sau puşti. Neajunsuri au venit de la lipsa unui comandant profesionist al arsenalului şi a tunarilor la care s-a adăugat distrugerea casei cu alimente. Fuga bărbierilor înaintea asediului au lăsat apărătorii fără instrumente în intervenţiile chirurgicale.

Lupta de artilerie era mult ajutată de tunuri mari precum „Balaurul” cu care se încerca distrugerea fortificaţiilor de asediu de dincolo de şanţ, însă permanent refăcute de către turci. De partea osmană tunul „Bukosi” a făcut mare pagubă bastionului Crăişorul.

La 24 august (data ar putea fi discutabilă în privinţa potrivirii ei cu relatările cronicarului turc Evlia Celebi), dis de dimineaţă înainte de răsăritul soarelui turcii se pregăteau de atac, spălându-se, sărutându-se, veselindu-se şi făcându-şi testamentele, spune Evlia. Asediaţii au auzit „ o groaznică zguduire şi explozie, cutremurându-se pământul şi toată cetatea, fiind aruncate în aer bastioanele, în peretele de piatră al bastionului Roşu pe o lungime de zece stânjeni, până jos pământul din şanţ l-au azvârlit asupra propriilor fortificaţii, în interior şi pământul fiind rupt aproape până la cazemată, risipindu-l în sus peste clădiri în toată cetatea ca pe o ploaie”. Apoi a început atacul pentru pătrunderea în cetate. Acesta a fost din nou respins. Evlia descrie şi el episodul. „Dar duşmanii prin vicleşuguri şi uneltiri diabolice au turnat în spărturi păcură, smoală şi praf de puşcă şi toţi cei din cetate au alergat la locul unde explodase mina şi, străduindu-se după toate puterile, asemenea păsării „salamandra” au stat în focul ca din infern, luptându-se şi războindu-se cu înjerşunare, piept la piept, timp de patru ceasuri, cu ostaşii de acolo.”

În zilele următoare se astepta o contraofensivă în sectorul lui Ceatalbaş paşa unde trebuiau să explodeze mine dar când toată lumea aştepta explozia, deasupra porţii cetăţii a fost arborat steagul alb al capitulării.

La 27 august, după 46 de zile de asediu, cei aproape 300 de apăratori rămaşi în viaţă au predat cetatea cu nişte condiţii. Ei s-au îngrijit de tiparniţă şi de exemplarele Bibliei în curs de tipărire, de bunurile lor, de arhive şi de bunurile Principatului, de siguranţa proprie, precum şi de reducerea dării Transilvaniei. Predarea fortăreţei a fost negociată iar satutul juridic a fost cel de cetate cucerită închinată prin înţelegere.

În ziua predării, asediaţii au ieşit prin poarta cetăţii cu răniţii lor şi cu toate rudele, iar data spusă fu aceasta: „ În cele din urmă ai fost vânat satană ! Anul 1071”. Asediatorii au relatat apoi: „când ne-au văzut ieşind ne priviră noi că am fi patru mii de bărbaţi în uimiţi şi dispreţuitor iar cei mai mulţi ne scuipară când văzură cât de puţini suntem.”

În cele din urmă, vestea victoriei turceşti a fost trimisă sultanului cu următorul mesaj „Oradea a fost ocupată, Ardealul a rămas fără inimă.1071”.

Cei care au luptat au fost escortaţi la Sîniob, iar la 31 august s-au prezentat cu scrisoarea de descriere a asediului la Debreţin. Ei şi-au pierdut averile şi nu s-au mai întors niciodată la Oradea.

Zid reparat aproape în totalitate între bastionul Crăişorul şi Bethlen.

Spărtură reparată în zidul Cetăţii lângă bastionul Crăişorul

Reparaţie majoră a bastionului Aurit

Zidul Cetăţii între bastioanele Ciunt şi Aurit, cu reparaţie înspre curtină(sus, zidul cu piatră refolosită)

Bastionul Aurit, mult încercat în 1660 (vedere generală).