Așezarea latinilor din Oradea sau Olosigul.

La vest de cetatea Oradea, un vad apoi un pod unea cele două maluri ale Crișului Repede. Pe malul drept se afla o luncă străbătută de câteva brațe vechi ale râului care se umpleau cu apă la orice creștere mai bruscă a debitului. Mărginită de pantele vestice ale dealurilor și de pârâul Paris (numele datează din această perioadă) așezarea medievală de aici aparținea episcopiei catolice și capitlului mănăstirii din cetate. Prin secolul al XII-lea a început să fie populată cu oaspeți, ”coloniști din Galia” vorbitori de limbă neolatină. Așezarea purta numele de satul latinilor din Oradea: Villa Latinorum Varadiensium atestată la 1215. Locuitorii lui plăteau stâpânului feudal decima (capitlul) și censul pământului (episcopia).

O explicație pentru colonizările de oaspeți de pe teritoriul orădean este oferită de relațiile pe care episcopia catolică sau ordinele monahale le aveau cu diverse zone din Europa apuseană. Sosirea coloniștilor din Flandra s-ar putea explica prin apariția filialei orădene o ordinului din Premontre (Franța), cea mai importantă de pe teritoriul Ungariei medievale, întemeiată de regele Ștefan al II – lea (1116-1131). Mănăstirea de la Oradea era un important centru de cancelarie și adăpostea chiar mormântul regelui întemeietor.

Ulterior, relațiile strânse ale episcopiei cu Italia explică de ce așezarea se va numi Olasi – Olosig, ”zonă locuită de italieni” sau ”italienimea Orăzii”. Numele amintite în legătură cu așezarea în secolul al XIV-lea, precum Ainardus de Olasi, trimit spre cele franceze, așa cum specificarea italicus civis sau italicus întâlnită în așezările medievale orădene semnifică cealaltă zonă de origine a coloniștilor.

Despre ocupațiile locuitorilor săi, un document din 1273 amintește veniturile obținute din vânzarea vinului în cârciumi, iar la 1285 cele aduse de găzduirea negustorilor în hanurile din târg. Numai că acestea erau monopolul episcopiei și a capitlului și, de multe ori, erau făcute în dauna locuitorilor. Cu asemenea ocupații, la care se adăugau, probabil, și meșteșugurile, nu este nici o surpriză că locuitorii din Olosig aveau vii pe dealurile orădene, așa cum precizează un document din 1282.

Așezarea s-a întins de-a lungul Crișului, iar piața principală și centrul aglomerării se afla, probabil, pe locul actualului Parc Traian, așa cum arată încă elemente din vechea tramă stradală din secolul XVIII care se află la originea celei actuale. Aceasta ar putea fi indicată de amplasarea monumentelor baroc, așa cum concluziona cu ceva vreme în urmă arhitecta Anemari Szabo. Ea propunea în anul 2006 o expoziție despre ”Evoluția urbanistică a orașului Oradea de la eliberarea Cetății de sub ocupația turcească (1692) până la începutul secolului XX” în care amplasarea bisericii Sf. Brigitta (acum Biserica Adormirea Maicii Domnului) în anul 1693 juca un rol cheie în reconstituirea vechii trame stradale.

La conturararea pieței contribuiau și Casa Comitatului care jalona fronturi continue de clădiri sau chiar retrageri, precum vechea primărie (școala Oltea Doamna). Zona și-a păstrat până târziu, în secolul al XIX – lea aspectul aerisit, casele fiind înconjurate de grădini și arbori, de unde și statutul de zonă rezidențială păstrat până azi.

O axă importantă era constituită de drumul spre Buda de la nord de podul peste Criș care făcea legătura cu cetatea.

Cu excepția unor observații arheologice referitoare la vechiul han Corona despre această veche vatră a orașului deținem cele mai puține informații arheologice față de toate celelalte cartiere vechi ale orasului. Știm că cu ocazia săpăturilor pentru canalizarea străzii Magheru s-au descoperit fundațiile unei case mari nobiliare de unde au fost recuperate fragmente de ancadramente de marmură și piatră, nervuri și piese profilate. Undeva dincolo de strada Magheru se afla un cimitir. Noile lucrări din centrul orașului, chiar dacă au fost demarate de autoritățile locale, au evitat constant prevederile legale cu privire la descoperirile arheologice astfel că din această zonă nu deținem informații de natură materială.

O prețioasă descriere a Olosigului datează de la mijlocul secolului al XVII – lea și se datorează călătorului turc Evlia Celebi. După acesta, varosul Olosig avea „un zid de umplutură în formă de palancă. De jur împrejur se află şapte bastioane şi are două porţi”. Cea dinspre sud dădea înspre oraşul cel mare, iar cea dinspre răsărit „Poarta Seykovi” era poarta spre Sâniob sau spre Piatra Şoimului, Solyomkö. Drumul spre această din urmă urma culmile dealurilor. “În oraş se află trei sute de case frumoase, din piatră, având câte două etaje. După cucerirea cetăţii Oradea, ghiaurii, atacând iarăşi noaptea, au incendiat oraşul, din care pricină abia a început să se refacă. Are doar două cafenele, cinci prăvălii, un han, două şcoli, geamie şi trei meceturi de mahala”. “Mai înainte, pe vremea ghiaurilor, toate casele din Oradea erau acoperite cu olane; însă acum cea mai mare parte din ele sunt acoperite cu şindrilă”.
„Clima acestui loc este foarte plăcută, locuitorii de aici sunt sănătoşi, iar băieţii şi fetele au chipurile tot aşa de frumoase ca şi clima. Femeile de moravuri uşoare sunt renumite”.

Calători străini despre Ţarile Române, vol. VI, Bucureşti, 1976, (partea a II-a Evlia Celebi, îngrijită de Mustafa Ali Mehmet).

*** Repertoriul Monumentelor din județul Bihor, Oradea, 1974, p. 131.

Szabo Anemari, Radu Tânoveanu, Augustin Țărău, Un nou mod de abordare a protecției urbane. Expoziția arhitectului orădean Anemarie Szabo, în Cetatea Oradea. Revistă de patrimoniu și turism, A nagyvaradi Var – Orokseg es turismus, Anul I, nr, 1 – noiembrie 2006, p. 72-80.

Gh. Gorun, L. Borcea (ed), Istoria Orașului Oradea, Oradea, 2007 p. 93-99.

Jakó Zsigmond, Bihar megye török pusztítás előtt, Budapest, 1942, p. 381

Pt. plan vezi Anton v. Ruthner: “Das Kaiserthum Oesterreich in malerischen Ansichten …”