Cetatea Biharea

Situată la 13 kilometri nord de Oradea, pe un grind sau o terasă între Crişul Mic, mlaştinile Barcăului spre vest şi pârâul Ceşmeu spre est, cetatea Bihariei era greu accesibilă în perioada sa de glorie. Până spre zilele noastre, mlaștinile din jur erau denumite de localnici, “prinzătoare de cai”.
Episodul legat de această cetate din Cronica lui Anonymus a născut multe controverse în literatura istorică, în special legată de existența unui duce cu numele Menumorut care își avea reședința aici. În timp ce istoriografia maghiară contestă existența acestui personaj, cea românească îl consideră conducătorul unei formațiuni politice pe care maghiarii l-au întâlnit aici la venirea lor în regiune.
Cetatea Biharea a fost construită din pământ și lemn în felul în care erau durate fortificațiile medievale timpurii aparținând unor formațiuni politice diferite. Aceasta are laturile de 150 x 115 metri, după unii, sau 290 x 220/200 după alții și este înconjurată din trei laturi de șanțuri măsurând între 15 și 20 de metri lățime. Pe latura de est, înspre râu, nu existau șanțuri, dar aici a putut exista un fel de fortificație mai mică de formă semiovală. Aceasta e denumită astăzi ”Cetatea Fetelor”.

O problemă importantă este momentul în care a fost ridicată cetatea de pământ. Cea mai timpurie datare a fost propusă în secolele VIII – IX, adică înainte de venirea maghiarilor, iar o alta undeva în secolul al XI-lea. Din această perioadă datează prima atestare documentară, în anul 1075, când este amintită civitas Bichor însă primul comite bihorean: “Stephanus comes Byhoriensis” este menţionat ceva mai devreme în 1067. Obiectivul a fost încadrat între cetățile de mari dimensiuni ale regatului arpadian, iar între acestea a fost a doua ca mărime.
Cercetările arheologice nu au reușit să lămurească cu claritate perioada în care au fost ridicate valurile cu pământul aruncat din șanțuri și nici sistemul complex de construcție. Ridicată, probabil, pe o structură din bârne din lemn umplută cu pământ, cetatea își are cea mai apropiată analogie în prima fortificatie din pământ și lemn de la Oradea. Despre fortificația de la est de cetatea rectangulară există puține informații, fiind considerată fie o construcție din epoca bronzului, fie un fel de incintă seniorială contemporană cu incinta patrulateră. Peste valurile de pământ s-a ridicat la un moment dat o curtină cu zid din piatră. Fundația sa se adâncea până la 2,5 metri în interiorul valurilor.
Cercetările întreprinse de arheologul orădean Sever Dumitrașcu în interiorul incintei au surprins, alături de vestigiile datând din preistorie și din epoca fierului, mai multe secvențe de locuire medievale. Între acestea se distinge un cimitir creștin în legătură cu o construcție dotată cu o absidă care ar aparține celui mai vechi nivel datat în secolele VIII-X. Monumentul a fost identificat în centrul incintei și ar putea fi identificat cu biserică. În timpul unor cercetări arheologice mai recente, în apropierea valului sudic a fost descoperită o construcție cu absidă din piatră și cărămidă orientată est-vest care ar putea indica și ea o biserică. A mai fost identificat un turn construit din piatră de râu și gresie de la care este posibil să provină o colonetă romanică sub formă de calotă și un pavaj din pietre de râu care ar fi putut lega, se pare, cele două cele două edificii de cult. Între materialele arheologice descoperite se remarcă fragmente de ceramică de factură bizantină dintr-un nivel din secolele X-XI și artefacte dintr-un al doilea nivel din secolele XI-XIII.
Ultimul document în care apare cetatea Byhor datează din vremea regelui ungar Andrei al II-lea (1220). În timpul invaziei tătare din anii 1241-1242 Rogerius a descris numai cetatea Oradea. Istoricii au sesizat, potrivit frecvenței documentelor, că Biharea s-a refăcut mai greu decât cetatea orădeană. În secolul al XV – lea localitatea este amintită ca oppidum Bychor. Mult mai târziu, în secolele XVII-XVIII cetatea a mai fost utilizată, așa cum pare să indice ceramica și o monedă de la sultanul Soliman al III-lea.

La 1703-1704 a fost folosită ultima dată ca fortificație de către insurgenții curuți, pentru a fi abandonată apoi definitiv după înfrângerea acestora.
Începând cu anul 1900 au fost demarate săpături arheologice. La împlinirea mileniului de la venirea maghiarilor a fost înălțat un monument cu soclul din beton ale cărui urme se mai văd în centrul incintei. În anii 1924-1925, Marton Roska a demarat ample cercetări la 400-500 sud de cetate unde au fost dezvelite peste 500 de morminte, cu foarte puține excepții, încadrate prin monedele descoperite de la Andrei I (1046-1061) și până la regele Andrei al II-lea (1202-1235). Din documentație nu se cunoaște decât un plan general al mormintelor. Se pare că necropola se întindea în jurul unei biserici ale cărei urme ca o ridicătură au putut fi sesizate în anul 1954 de către arheologul Mircea Rusu la cca. 30 metri sud de săpăturile lui M. Roska. Necropola poate fi încadrată între așa numitele necropole de tip Bijelo-Brdo specifice perioadei dinastiei arpadiene ungare (aici sec. XI-XIII) în care a fost înmormântată populație civilă creștină. Aceasta se deosebește de mica necropolă maghiară descoperită pe dealul Șumuleu specifică unei perioade mai timpurii, începând cu secolul X, pentru care este specifică îngroparea cu armament.
Sediul de comitat din perioada dinastiei arpadiene însemna locul de împărţire a dreptăţii, centrul militar în frunte cu un căpitan al cetăţii şi o armată formată din două centurionate. Populaţia legată de castru se împărţea la rândul ei în mai multe categorii sociale. Primii erau liberi sau iobagiones regali. Urmau apoi castrenses, “oameni ai cetăţii”, categoria cea mai numeroasă, răspândiţi într-o salbă de sate dependente de cetate şi care prestau diferite obligaţii în funcţie de specializarea lor profesională: fierari (Cauaceu), armurieri (Cetariu), rotari (Cherechiu), vânători ai cetăţii (localitatea Saris ş.a. răspândite în toată Crişana).

Bibliografie:
Bona I., Az Arpadok korai várai, Debrecen, 1998, p. 39.
L. Borcea, Contribuţii la istoria aşezării de la Biharea în secolele XI-XVIII, în Crisia XX, 1990, p. 159-173.
S. Dumitrașcu, Biharea I. Săpături arheologice (1973-1980), Oradea, 1994.
S. Dumitraşcu, Despre cele trei cetăţi de la Biharea, în Familia Română, an 5, nr.2 (17), Oradea, iunie, 2003, p. 7-10.
S. Dumitraşcu, F. Sfrengeu, L. Ardelean, M. Goman, R. David, Biharia, Cetatea de pământ, în Cronica Cercetărilor arheologice din România. Campania 2002 http://cronica.cimec.ro/detail.asp?k=1884 [Publicaţie] (site record source)
M. Rusu, Contribuții arheologice la istoricul cetății Biharea, AIIC III, 1960, p. 7-25.
F. Sfrengeu, Nord-vestul României în secolele VIII-XII, Rezumatul tezei de doctorat, Oradea, 2007