Comuniști orădeni în anii exportului de ”revoluție proletară” (1919-1921)

După primul război mondial situația din Oradea era complicată, atât datorită factorilor locali, cât și a evenimentelor derulate în Europa centrală și de est. În locul unei perioade de refacere după marele război, orașul a cunoscut o revoluție bolșevică (vezi aici). La sfârșitul anului 1918 România se afla în pragul reîntregirii majorității românilor în același stat. Numai că, deși regatul a intrat în război la numai o zi înainte de încheirea oficială a ostilităților, unirea nu era nici garantată (nu erau semnate tratatele de pace) și nici efectivă pentru că Banatul și Crișana nu se aflau sub controlul statului român. Frontierele nu erau nici ele stabilite.

Pericolul a venit din două părți. În est, fosta Galiție aflată înainte de război în componența Austriei și o parte din teritoriul fostei Rusii cunoșteau confruntări între ucrainieni și polonezi, precum și între armatele albilor și roșiilor în urma loviturii de stat bolșevice din noiembrie 1917 de la Sankt Petersburg. Pe actualul teritoriu al Ucrainei existau mai multe republici: Ucraina occidentală în teritoriile austro-ungare, Republica populară a Ucrainei, precum și o Ucraină sovietică condusă de fostul lider socialist Cristian Racovski (Hristo Stancev), bulgar cu cetățenie română, prieten al lui Troțki și lider bolșevic important. În vest, revoluția bolșevică de la Budapesta și proclamarea Republicii Ungare a Sfaturilor la 22 martie 1919 aducea la putere comuniștii lui Bela Kun. Aceștia au declarat război României și au trecut la ofensiva pentru alipirea Transilvaniei în 15/16 aprilie 1919.

După o formulare a istoricului Stelian Tănase: ” Soarta revoluției proletare s-a jucat o dată cu cea a României ” pentru că scopul strategic al celor două formațiuni ale sovietelor era joncțiunea armatelor de care dispuneau. La 1 mai 1919, Cristian Racovski ” președintele sovietului de comisari ai poporului al Ucrainei ” și C. V. Cicerin ministrul de externe al Rusiei sovietice trimit câte un ultimatul guvernului României pentru evacuarea Bucovinei, respectiv a Basarabiei în termen de 48 de ore. ”Clasa muncitoare din Ucraina nu poate să permită ca între Ungaria sovietică și Ucraina sovietică să rămână Bucovina în sclavie” se explica în ultimatumul lui Racovski. Ofensiva albilor conduși de generalul Denikin spre Moscova și conflictele din interiorul Ucrainei au zădărnicit însă planul de atac. La nord de România, între cele două puteri sovietice s-au interpus Cehoslovacia și Polonia. Ulterior, primul ministru I.I.C. Brătianu a declinat în două rânduri propunerile Poloniei de a împărți Ucraina.

După înfrângerea republicii lui Bela Kun de către armata română mai mulți militanți comuniști bihoreni s-au întors acasă. Dintre aceștia cei mai cunoscuți sunt Eugen Rozvány, avocat originar din Salonta, vechi membru al mișcării socialiste și Breiner Bela născut la Oradea în 1896 într-o familie de muncitori. Când armata română a ocupat Oradea, ultimul s-a înrolat voluntar în Armata Roşie maghiară. După ce întreaga lui unitate s-a predat, a ajuns într-un lagăr de concentrare. Apoi a reușit să evadeze și s-a promis o recompensă consistentă pentru prinderea lui. A fost arestat la Oradea, dar, a fost eliberat din greşeală. A stat o vreme la Iași, fiind rechemat de Elek Köblös un vechi tovarăș, viitorul secretar general al partidului comunist din România. A fost membru al Comitetului de partid din Oradea până în 1925. S-a ocupat de lupta prin sindicate, și s-a distins în organizarea grevei generale dintre 20-28 octombrie 1920. Din 1925 va deveni ”revoluționar de profesie”, fiind plătit de către partid.

Breiner Bela

Între intelectualii partidului se număra Eugen Rozvány fondatorul periodicului Erdélyi Népszava care apărea la Oradea în 1920. Un alt intelectual comunist a fost avocatul Dezideriu Szanto cunoscut mai ales în anii ilegalității (după 1924). Alături de alți lideri din Ardeal, Eugen Rozvány a fost cooptat în conducerea națională a Partidul Social Democrat din România participând la vizita delegației PSDR la Moscova spre finele anului 1919. După întâlniri cu C. Racovski la Harkov, delegația a fost primită la Moscova de către cei mai importanți conducători bolșevici, incluzându-l și pe Vladimir Ilici Lenin. Spre surprinderea delegației sosită cu scopul de a se informa despre lupta sovietelor, liderii ruși au prezentat o listă cu 21 de puncte obligatorii pentru afilierea la Internaționala a III-a înființată în 1919. Cunoscută și sub numele rusesc Comintern, Internaționala era condusă de Moscova pentru iniția activități specifice de luptă și a revoluției proletare mondiale. Sovieticii doreau controlarea stângii europene prin intermediul partidelor comuniste și compromiterea social democraților. Cominternul recomanda boicotarea sistemului de tratate de la Versailles, precum și sacrificarea principiilor naționale pe altarul luptei internaționale proletare, evident în folosul Moscovei. Spre deosebire de colegul său Ioan Fluieraș trimis acasă de ruși pentru că a participat la adunarea națională de la Alba Iulia, E. Rozvany a acceptat punctele Cominternului, alături de restul delegației conduse de Gheorghe Cristescu.

Eugen Rozvány

La 8 decembrie 1920, în timp ce delegația la Moscova se afla încă în afara țării, Max Goldstein, șeful unui grup bolșevic clandestin ajutat de Saul Osias și Leon Lichtblau, a detonat o bombă la sediul Senatului. În explozie au fost uciși trei senatori, iar alții au fost răniți. Episcopul greco-catolic orădean Demetriu Radu a fost omorât pe loc, iar între răniți a fost și episcopul ortodox al Oradiei Mari, Roman Ciorogariu.

Conform programului acceptat din partea Cominternului, mișcarea socialistă din România trebuia subminată chiar de către conducere prin transformarea PSD în partid comunist. La congresul partidului convocat în anul următor ținta organizatorilor conduși de către membrii delegației era, așadar, scindarea, radicalizarea mișcării socialiste și afilierea la Comintern. În data de 8 mai 1921 la sediul central al social-democraților din București s-a hotărât înființarea Partidului Comunist din România. Cei care au votat afilierea la Comintern au fost apoi arestați de Siguranța generală. Transformarea politică a fost ușurată prin faptul că membrii de frunte social-democrați au fost închiși de autorități sau nevoiți să părăsească țara. Stânga românească a cunoscut o lovitură din care nu și-a revenit în totalitate nici în zilele noastre prin subminarea ei din interior cu ”ajutor” extern și intern. La celebrul proces „din Dealul Sprii”, comuniștilor în frunte cu Gheorghe Cristescu li s-a imputat însușirea programului Cominternului cu clare conotații antinaționale. Acuzația a fost respinsă de majoritatea acuzaților. Lor li imputa și implicarea în organizarea atentatului de la Senat. Orădenii Breiner Bela și Eugen Rozvány au făcut un an de închisoare până la amnistia generală a regelui Ferdinand.

Începând cu 1922, Eugen Rozvány se retrage din activitatea politică la biroul său de avocatură din Oradea, dar nu pentru mult timp. Anii când Lenin nu putea concepe victoria bolșevicilor de la Moscova fără exportul de revoluție în Europa vor fi diferiți pentru comuniștii ”autohtoni” față de cei din ilegalitate, perioadă care începe cu anul 1924, când PCR este scos în afara legii.

Bibliografie:

Stelian Tănase, Clientii lu’ Tanti Varvara, București, 2009

Cristina Diac, Blocul Muncitoresc-Taranesc http://istoriacomunismului.blogspot.ro/2005/02/blocul-muncitoresc-taranesc.html

L. Borcea, Gh. Gorun (coord.), Istoria Oraşului Oradea, Oradea, 2007