A venit timpul unui document programatic al revendicărilor din stradă ?

După ce am văzut cum arată protestele din ianuarie 2012, ne putem pune mai multe întrebări. Mai întâi, cât de diferite sunt protestele de acum de cele din anii 90 şi dacă evenimentele de acum le continuă în vreun sens pe cele de atunci? Care sunt ideile pentru care se protestează? Cine ar putea fi liderii “emanaţi” de evenimente, dacă au în această fază nevoie de lideri, dacă sunt manifestări de civism, dacă nu, unde este “societatea civilă”, ce se se va mai întâmpla mai departe şi încă altele.

Şi totuşi, care sunt revendicările? La întrebarea asta nu se poate răspunde decât că sunt extrem de diverse. Cea mai des întâlnită este demisia lui Băsescu, căderea guvernului, solidaritate cu celelalte oraşe şi capitala, apoi alegerile anticipate, locurile de muncă, pensiile şi nu în ultimul rând corupţia sau lipsa unui viitor.

Deşi în ultima vreme au existat şi proteste fără revedicări precise cum au fost cele din anul trecut în Marea Britanie, istoria, aşa cum este prezentată în manuale, ne arată că după o primă fază de proteste, insurecţie, revolte provocate de te miri ce sau, adesea, de ezitările sau reformele ratate ale puterii, au apărut şi revendicările, apoi programele adoptate prin proclamaţii adoptate în diverse tipuri de adunări.

Cum declanşatorul protestelor din aceste zile a fost reforma sistemului sanitar, probabil că ar trebui început cu o dezbatere a principiilor care să stea la baza unei noi legi a sistemului sanitar. Spre exemplu, s-ar putea începe de la cine gestionează sistemul: statul singur, statul împreună cu instituţii private, modul de finaţare şi cine colectează contribuţiile, care este setul de servicii de bază şi cât de specializate vor trebui fie reglementările legii.

Pentru că al doilea factor declanşator a fost conflictul între preşedinte şi un medic care simboliza competenţa profesională şi managerială, ar trebui cerută depolitizarea instituţiilor statului de la un anumit nivel în jos. Revendicarea pare extrem de importantă pentru toţi cei care nu mai au încredere în aşa numita “clasă politică”. Depolitizarea se legitimează şi pe considerentul că reformele au urmărit economia, sistemul finanţat de la bugetul de stat, justiţia, împărţirea administrativ teritorială şi mai puţin modalitatea de a face politică în România. În legătură cu depolitizarea instituţiilor statului este modalitatea şi transparenţa finanţării partidelor politice, precum şi justiţia.

Cum toate reformele au fost anunţate de preşedinte ar trebui repus în discuţie modul în care se împarte în stat puterea executivă între guvern şi preşedinte, numai că decizia ar trebui lăsată viitorului Parlament ales. Asupra acestui punct nu a putut fi realizat un acord în cei 22 de ani trecuţi din decembrie 1989. Revendicările sociale exprimate la proteste privesc sistemul de pensii, consturile la utilităţi, energie, gaz etc.

Întrebările privind direcţia în care se îndreaptă ţara ar trebui să genereze o strategie de dezvoltare fără neglijarea protejării mediului, patrimoniului a reformării învăţământului şi a păstrării tradiţiilor culturale într-o lume a globalizării.

Oricum, cel puţin revendicările strict politice, depolitizarea instituţiilor statului şi o lege a finanţării partidelor nu costă bugetul, dar ar costa clasa politică dispusă mai degrabă pentru un nou împrumut cu FMI-ul (în sensul reducerii cheltuielilor şi nu privind oportunitatea) sau orice alt sacrificiu decât de pierderea clientelelor care le menţine astăzi în viaţă.