Flacara albastră

De…frații Grimm.

O poveste de frații Grimm ne relatează istoria unei întâlniri între un ostaș cu solda neplătită și un omuleț negru ascuns într-un opaiț. Spiritul flăcării din acest obiect de iluminat fermecat este gata să îndeplinească orice dorință aceluia care face să îi scăpăreze flama albastră(vezi povestea aici). Povestea e oarecum bizară, dar vechimea ei pare asigurată prin apariția duhului făcător de minuni. Ca în multe alte povești, frații Grimm sunt adevărați etnologi ai tradiției populare germane. În narațiunile lor apar personaje arhetipale, sugerând uneori un univers mitologic vechi, poate chiar cu origini păgâne.

Ce ar putea fi etnografie în această poveste ?

Mai întâi ar fi un obiect de iluminat scos dintr-o groapă, apoi descoperirea unei comori îngropate și poate, nu în ultimul rând, pădurea în care se afla puțul din care a fost scos obiectul cu flacăra albastră. În folclorul englez omulețul negru este un personaj cu o torță Will-o’-the-wisp sau unul cu lanternă denumit Jack-o’-lantern. De la arabi avem frumoasa poveste a lămpii lui Aladin în care se află tot un duh.

Cel mai important element este focul, flacăra albastră (ignis fatuus, latina medievală, feu follet, fr.). La români o flacără albastră apărea noaptea în locurile în care se afla îngropată o comoară. Focul albastru putea fi legat și de sărbătoarea luminii care avea loc de 21 noiembrie la intrarea Maicii Domnului în Biserică sau ziua în care începea iarna. Credința este întâlnită și la popoarele nordice, din Danemarca și până în țările baltice. În Extremul Orient flacăra semnifica și sufletele morților. La japonezi acest fel de foc e încarnat de o vulpe care apare, uneori, sub forma unui animal fantastic.

În Occident flăcările verzi sau albastre ori `mingile` de foc puteau fi malefice. Pentru protecție exista obiceiul de a înfige un ac în pământ sau de a arunca o câte o piatră în apele unde erau văzute.

Victor Brauner-Flacăra albastră (lucrare păstrată la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea)

Posibile urme în arheologie ?

Arheologia oferă nebănuite căi de interpretare numai că, în esență, din punctul de vedere al vieții spirituale artefactele sunt mute. Se pot enumera depunerile de opaițe în mormintele din lumea greco-romană sau opaițele dacice denumite și ”cești”, cățuile specifice îngropate ca în așezarea de la Tășad sau un depozit de vase din lut de la Oradea așezate cu gurile în jos într-o groapă săpată special pentru acest scop. Legătura cu focul se poate face în acest ultim caz printr-o, impropriu numită afumătoare, un obiect ceramic tronconic cu multe perforații care permiteau luminii să se răspândească. Aceasta fără ca focul propriu zis să aprindă ceva din încăperile caselor din lemn. În groapa descoperită în așezarea din epoca romană de la Oradea-Sere un astfel de obiect se afla în singurul vas descoperit cu gura în sus cu scopul de a cuprinde o așa zisă ”afumătoare”, așezată și ea, ca și vasele, în poziție inversă.

Încă de la Isaac Newton există și explicații științifice ale flăcării albastre care ar fi o emanație de gaz fosforescent degajat de organismele anaerobe din ape sau de cadavrele în descompunere. Explicația nu dăunează însă existenței acestei fărâme ale unei tradiții culturale bogate despre relația între lumea de aici și lumea de dincolo.

Bibliografie

Sorin Bulzan, Un depozit ceramic descoperit în așezarea de epocă romană de la Oradea “Sere”, în Crisia 32-33, 2002-2003, p.33-70.