Începuturile ceramicii de la Vadu Crişului

de Ioan Crişan, Ioan Goman

Prima atestare documentară despre practicarea olăritului la Vadu Crişului este din anul 1639 printr-o petiţie a Elisabetei Zólyomi deţinătoarea domeniului Şinteu, către Dieta de la Alba Iulia prin care face cunoscut faptul că localnicii de aici nu îşi vor putea îndeplini noua obligaţie de a pune caii necesari la dispoziţia poştalionului ce ar urma să se înfiinţeze în localitate pentru că ei nu cresc asemenea animale deoarece sunt doar „olari şi cizmari”.
Pe parcursul secolelor următoare menţiunile cu privire la prezenţa olarilor în localitate se înmulţesc, documentele amintind un număr din ce în ce mai mare de olari. În 1698 apar menţionaţi 2 olari (Josephus Fazekas şi Nicolaus Fazekas), în 1712-1713, din patru iobagi menţionaţi doi erau olari, în 1717 din 24 de capi de familie 7 se ocupau cu această îndeletnicire, iar în 1720, din 12 iobagi 6 aveau o asemenea îndeletnicire. În 1743 erau înregistraţi 14 olari, pentru ca la sfârşitul secolului al XIX-lea, în 1896, să fie consemnaţi aici nu mai puţin de 50 de olari care produceau 175.000 de vase pe an. Producţia cea mai importantă a fost înregistrată în anul 1937 când în  localitate activau 90 de olari.
La începutul secolului al XX-lea a funcţionat o „întreprindere cooperatistă”, iar din 1937 o fabrică care va produce iniţial cahle (apoi din 1942 şi vase de bucătărie). Datorită apariţiei în zonă a unor obiective economice unde munca era mai bine plătită şi a concurenţei vaselor realizate pe cale industrială, numărul olarilor din localitate se diminuează şi devine din ce în ce mai oscilant. În 1966 erau în evidenţele autorităţilor locale din Vadu Crişului 16 olari, în 1973 20 iar în 1978, deşi erau în evidenţe menţionate 31 de persoane care practicau această îndeletnicire (din care 6 femei), în realitate aceasta era desfăşurată doar de 7 bărbaţi. În 2009 olăritul să mai practicat frecvent de trei persoane (Szabó Béczi Iuliana, Haşaş Elisabeta şi Haşaş Petru jr.).

În colecţia secţiei de etnografie a Muzeului Ţării Crişurilor erau la sfârşitul anului 2008 un număr de 678 de obiecte din ceramică produse la Vadu Crişului.
Ceramica produsă în acest centru avea o întinsă piaţă de desfacere încă în secolul al XVIII-lea ajungând până-n Alfoldul maghiar, unde era cunoscută sub numele de “ceramică românească”[1], iar mai aproape de zilele noastre, în mod constant, la târgurile din zonă (Oradea, Aleşd, Tileagd, Huedin etc.). La Suceava, spre exemplu, ajungeau cei ce modelau jucării pentru copii.
Argila din această zonă era foarte apreciată încă din secolul al XVIII-lea când de aici se transportau cantităţii impresionante de lut pentru manufactura de sticlă din Hăşmaş (mutată ulterior, după 1780, la Beliu), iar mai târziu, în prima jumătate a secolului al XX-lea (conform unei menţiuni din 1819), să aflăm că se comercializa până-n Moldova şi Polonia unde se obţinea un preţ mult mai bun pe acesta („20 sau mai mulţi florini” pe o câblă).

În anii 90 cu prilejul săpării unei gropi în gospodăria locuitorului Gheorghe Hodoşan din Cefa aceasta a dezvelit un vas cu decor liniar pictat de culoare gălbuie-albicioasă. Prin intermediul arheologului Ioan Crişan vasul a ajuns la muzeul orădean, fiind înregistrat în colecţia secţiei de etnografie. Datarea lui a făcut necesară colaborarea între arheolog şi muzeograful Ioan Goman care a constatat că vasul este mai timpuriu decât cele mai vechi exemplare din colecţia amintită.
În Bihor vase de ceramică albă se realizau în trecut numai  la Vadu Crişului şi Borod. În această din urmă localitate, meşteşugul a ajuns de la Vadu Crişului iar produsele, deşi asemănătoare ca formă şi ornamentaţie cu ale acestora, erau mult inferioare calitativ.

Dacă tipul de vas, lutul folosit, culoarea şi unele elemente de decor pledează pentru ceramica de Vad, obiect al etnografiei, nisipul din pastă, masivitatea torţilor şi şanţul longitudinal imprimat la mijlocul acestora o apropie mai mult de ceramica medievală de uz comun, obiect de studiu al arheologiei. Forma mai alungită faţă de obiectele similare din colecţia muzeului (care sunt mai sferice), precum şi motivele vegetale care sunt redate în mod naturalist şi nu exclusiv în mod stilizat (sub formă de crenguţe cu frunze sau pupi) sunt semne de arhaicitate, fiind asemănătoare cu cele descoperite în săpăturile arheologice.

Ulciorul de la Cefa a fost produs cel mai devreme la sfârşitul secolului al XVII-lea şi cel mai târziu în prima parte a secolului al XVIII-lea (până în deceniul al doilea sau al treilea), ipoteză susţinută şi de mărturiile documentare care consemnează cu regularitate prezenţa olarilor la Vadu Crişului în această perioadă. Ceea ce putem afirma cu convingere, bazându-ne pe analogiile făcute, este că ulciorul de faţă este cel mai vechi vas modelat la Vadu Crişului care se află în colecţia secţiei de etnografie a Muzeului Ţării Crişurilor. Prin caracteristicile pe care le are,  vasul reprezintă o etapă de tranziţie de la ceramica medievală la cea modernă.

BIBLIOGRAFIE:

Ioan Crişan, Ioan Goman, Un ulcior descoperit la Cefa. Contribuţii la cunoaşterea începuturilor ceramicii de Vadu Crişului, în, Vasaria Medievalia, 2, Bistriţa –Cluj-Napoca, 2010, p. 16-21.
Tereza Mózes,  A Révi népi fazekasság monográfiája, Oradea, 2004.
A. Chiriac, L. Borcea (coord.), Monografia comunei Vadu Crişului, Oradea, 2005, p. 135
Gh.  Mudura, Populaţia localităţilor de pe cursul superior al Crişului Repede la sfârşitul secolului al XVII-lea şi prima jumătate al secolului al XVIII-lea, în Aleşd 1904-1979, Oradea, 1979, p. 120.
V. Covaci, Manufactura de sticlă din Beliu în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în Crisia, I,  Oradea, 1973, p. 220;
Idem, Manufactura de sticlă din Beliu în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Crisia, VI, Oradea, 1976, p. 75.