Ioan Slavici la Oradea

În vara anului 1873 Ioan Slavici s-a mutat la Oradea. Acest episod orădean va însemna mult pentru cel care va deveni unul dintre scriitorii clasici ai literaturii române, cunoscut, mai ales, pentru nuvelele și romanele sale. Se pare că lungile investigații de teren i-ar fi furnizat și sursa de inspirație pentru nuvela Popa Tanda.

La Oradea a îndeplinit funcția de arhivar consistorial căpătând experiență în clasificarea și cercetarea documentelor, fapt care l-a recomandat, mai târziu, lui Titu Maiorescu ca secretar al Comisiunii documentelor istorice Hurmuzachi din București.

În timpul petrecut la Oradea a început două studii istorice despre românii crișeni. Unul dintre acestea, publicat la 1876 în ”Revista contimporană” era intitulat ”Crișenii noștri (Studiu social)” și constituia, probabil, capitolul introductiv al unei plănuite „monografii” depre românii din Crișana, denumit în proiect ”Stări topografice și etnografice”.

În 1925 Ioan Slavici publica în revista ”Cele Trei Crișuri” care apărea la Oradea o evocare a șederii sale la Oradea. ”Eram cu locuința în casele consistoriului și luam masa cu Vicarul episcopesc, atunci întru fericire pomenitul Miron Roman.”

Miron Roman, originar din Mizieș, județul Bihor, a fost vicar de Oradea al episcopiei ortodoxe din Arad între anii 1870-1873, ales episcop și apoi, din 1874, mitropolit al Ardealului.

Despre românii crișeni Slavici  credea că ”ei au fost și sunt avangarda dinspre Apus și, în multe privințe, cea mai înaintată parte a poporului român”. Caracterizarea trebuie explicată și ca experiență istorică în secolul al XIX-lea. Mai întâi trebuie amintit că, spre deosebire de cei din Transilvania, la revoluția de la 1848 ei au fost de acord cu participarea la viața politică în parlamentul maghiar, având doar ca cerințe înființarea unei episcopii proprii, deosebită de cea sârbească și a îmbunătățirii condiției lor sociale. Așa s-ar putea explica și destinul celor doi comeseni de la Oradea care au ajuns să fie acuzati de colaboraționism, fie cu guvernul maghiar (mitropolitul), fie cu Puterile Centrale, în primul război mondial (scriitorul). Ceea ce a fost interpretat astfel nu a venit din lipsă de moralitate, ci din convingeri formate, foarte probabil, în ambianța acestui vest de românitate unde exista și un fel de dialog cu autoritățile și o atitudine pro central europeană. În 1888, Slavici a fost condamnat la un an de închisoare de către autoritățile maghiare pentru ideile sale.

Din punct de vedere geografic, crișenii descriși de către Ioan Slavivi sunt deosebiți explicit de bănățeni. ”Sunt oameni politici literați, fie chiar și profesori de geografie, în gândul cărora Aradul este în Banat”. În articolul din 1876 este dată, implicit, și așezarea geografică a Crișanei. ”În respintenul format de apa Mureșului și poalele apusene ale Carpaților e așezată o populație română de vr’o 500.000 de suflete. Sunt crișenii, o parte a românilor”. ”Din trei părți crișenii se ating cu alte patru grupe de români: înspre răsărit cu moții, înspre miazăzi cu bănățenii, înspre miazănoapte cu sălăjenii și maramureșenii. Înspre apus crișenii se ating și în parte locuiesc, împreună cu elemente streine, și anume – maghiari, svabi, slovaci și sârbi. O lume despre care puțini s-au ocupat”. Ioan Slavici a folosit ca documente tabelele statistice ale Aradului și rapoartele consitoriilor din Arad și Oradea.

La Oradea a aranjat documentele ”după dată și conținut” printr-o muncă asiduă; ”cu noaptea’n cap, ca să lucrez făr’ de răgaz până pe la miezul nopții”. „Chiar dintru ‘nceput am dat apoi peste o listă a parohiilor din dieceză. Erau trecute în ea fiecare parohie cu numărul familiilor, cu numărul căsătoriților, al morților și al născuților, amănunte nespus de interesante pentru mine, nu numai ca arhivar, ci și ca om cu gîndul îndreptat, atât spre trecut, cât și spre viitor.” ”Cele mai vechi numeretoare erau de la Maria Tereza, cam pe la 1770”, își amintea în 1925. Slavici a fost interesat de diferențele din datele statistice, căutând explicații pentru fenomenele demografice:”sporul era cauzat nu numai de excedente de nașteri, ci și de imigrațiune”.

Ca ”fel de oameni” i-a descris geografic și etnografic în mai multe grupuri. Mureșenii dintre care cei ”de la Radna la vale și până la Macău (Mako-Ungaria) amestecați cu sîrbii, podgorenii de la Radna la Pâncota”, apoi ”câmpinenii în zona Curtici-Giula, pădurenii pe Crișul Alb, luncanii pe luncile Crișurilor până la Salonta, vidicanii în zona Beiușului, zărăndanii sau crișenii pe Crișul Alb pe la Hălmagiu, Baia de Criș și Brad”.

Conform teoriei sale din 1876, ”Moții sunt priviți ca străbuni ai crișenilor” și se bucură de o descriere importantă, chiar dacă nu fac parte din zona descrisă. Se observă, așadar, o tendință de a-i dispersa pe români dinspre munte spre câmpie. Observațiile sale îi întăresc convingerea că românii de la câmpie sunt cei mai recenți, și anume, începând cu stăpânirea Habsburgică, când zona de șes era depopulată. Această perspectivă îi este oferită de documentele folosite, numai cele ale parohiilor ortodoxe și de cercetările de teren unde a surprins realitățile din epoca sa. Documentele medievale nuanțează însă vechimea locuitorilor români în câmpie, dar se poate vorbi de o depopulare și apoi o creștere demografică, începând cu luarea în folosință a tot mai multor terenuri pentru agricultură.

Un interes special îl dovedește pentru ”parohiile (ortodoxe) în care românii erau amestecați cu sârbii” (aduși pe granița ”iliră” fixată pe Mureș între tratatul Karlovitz în 1799 și până la pacea de la Passarowitz, 1718). Concluzia este că aceștia nu au fost românizați ci ”au scăzut, încetul cu încetul din lipsă de progenitură”. O observație de adâncime este cea după care, deși mai înstăriți decât românii, sârbii au scăzut ca populație datorită ”trebuințelor prea mari”, adică a aspirațiilor lor sociale ”buna stare morală și economică”.

Ca și în Bihor, în Regatul României, Slavici devenit între timp un excelent arhivist și cercetător al documentelor, a întreprins ample cercetări de documentare în Oltenia și Muntenia. Metoda este un bun exemplu și pentru cercetătorii de astăzi.

Poate că monografia sa despre românii din Ungaria, Transilvania și Bucovina, publicată în 1881 în limba germană a fost un alt rezultat cunoștințelor solide dobândite în documentaristică și etnografie. Este demn de semnalat că lucrarea a cunoscut în străinătate două reeditări, una în 1923 și ultima în 2018 în colecția semnificativ intitulată ”Cărți uitate”.

Bibliografie:

Ioan Slavici, Crișenii, în Cele Trei Crișuri, nr. 5, 1925, p. 75-76.

V.Faur, Ioan Slavici despre românii din Crișana, Crisia, 18, 1987, p. 339-344.

566. Faur, Contribuții documentare la cunoașterea activității lui Ioan Slavici ca arhivar la Consistoriul din Oradea (1873), în Crisia, 13, 1983, 557-566.

www.forgottenbooks.com ”Die Rumänen in Ungarn Siebenburgen und in der Bukowina”