Medicina populară la Poienii de Jos – judeţul Bihor.

În satele din Bihor nu au fost produse doar cereale sau crescute animale. O ocupaţie adiacentă au devenit meşteşugurile. Datorită condiţiilor geografice sau apropierii de pieţele de desfacere locuitorii multora dintre ele au depăşit nivelul preocupărilor casnice şi au practicat meşteşuguri tradiţionale. Acestea i-au ajutat să-şi sporească veniturile precare din agricultură, mai ales în zonele mai puţin prielnice cultivării plantelor. Unele localităţi se deosebeau de comunităţile în care erau produse bunuri pentru consumul intern de către câţiva locuitori specializaţi, tocmai prin că faptul locuitorii lor au trecut în masă spre o producţie de schimb.

Între satele din zona Crişului Negru au apărut chiar grupuri de sate specializate precum olaritul la Leheceni, Leleşti, Cărpinet, Sălişte de Vaşcău, lemnaritul la Budureasa, Burda, Saca, Cresuia sau Binşele, cojocăritul în localităţile Beiuş, Vaşcău, Lunca sau Poienii de Sus. Existau localităţi specializate într-un meşteşug sau două precum Vărzarii de Jos – fierărit şi cizmărit, sau Sârbeşti – sumănărit.

Între specializările cu o ocupaţie anume se distinge satul Poienii de Jos, cunoscut pentru culegerea „buruienilor de leac”. Izolat faţă de căile de comunicaţie şi cu un teren agricol restrâns, satul de pe Crişul Pietros a cunoscut un destin aparte. Spre deosebire de alte comuntăţi unde medicina empirică era apanajul femeilor, aici ea era o ocupaţie bărbătească. Potrivit cercetărilor etnografice, practicarea acestei îndeletniciri poate fi estimată spre 200 -300 de ani. Probabil că meştesugul a fost însă mai vechi. Pe la 1900 existau peste 100 de familii care colectau, preparau şi comercializau plantele de leac. La începutul anilor 70, potrivit unui studiu al cercetătoarelor Maria Bocşe şi Ana Marossy, vreo 60 familii împărţeau pieţele de desfacere urmând anumite artere principale (itinerare), fiind întâlniţi în multe părţi din ţară de la Beiuş – Oradea – Cluj -Vatra Dornei spre Iaşi sau Suceava, apoi Tinca –Ineu – Salonta – Arad –Timişoara –Lugoj şi până la Turnu Severin sau spre Sibiu- Braşov şi Bucureşti, ori în staţiunile balneoclimaterice. Un astfel de drum dura între o lună sau două până se epuizau stocurile de plante sau preparate. Erau uşor identificabili şi prin volubilitatea lor extraordinară.

Astăzi câte un tânăr sau barbat mai în vârstă pot fi întâlniţi prin pieţele din Oradea unde vând ceaiuri combinate pentru diferite afecţiuni sau numai dintr-o singură plantă, tincturi, alifii sau alte produse din plante medicinale. Ambalate în pungi de hârtie, produsele lor sunt mai ieftine decât cele din magazinele specializate, iar vânzătorii deţin autorizaţii de vânzare. O simplă căutare pe internet ne trimite spre site-uri cu design plăcut şi o ofertă bogată aparţinând unor persoane fizice reprezentative pentru familiile de culegători şi preparatori. Alteori acestea aparţin unor firme specializate cu proprietari selectaţi din aceleaşi familii. În aproape toate cazurile sunt comercializate plante după uzul lor tradiţional, deşi acum sunt oferite şi produse mai complexe adaptate pieţei.

Colectarea plantelor se făcea în anumite intervale cu indicaţii chiar asupra părţii din zi „ în zori, primăvara pe rouă”, „vara la orice oră a zilei” sau ” după ce se usca roua”. Azi multe sunt cultivate în grădini. Urma apoi prepararea şi uscarea. Un articol din 1983 descria astfel aceste operaţiuni „La Poienii de Jos casele au mansarde mari. Când mergi dedesubtul acoperisurilor devii zăpăcit, ai senzatia ca 1000 de poieni au venit să-ţi atace nările cu parfumul lor. Ele sunt aduse de departe, în mod clar, anotimpuri întregi – primavara şi vara în particular – dar de asemenea şi toamna, oferind ultimele plante utile. Întreaga familie recoltează plante medicinale, bunicii şi bunicile, mama şi fiicele, tata şi fii”.

Reţetele tradiţionale de plante medicinale sunt pentru reumatism sub formă de fierturi pentru frecţii, pentru boli de ficat şi vezică biliară, pentru boli de stomac, pentru răceli, bronşite sau boli pulmonare, boli ale sistemului nervos precum anorexii sau cu efect calmant. Între plantele des folosite se află Agrimonia eupatoria –turiţa mare, pelinul, „andelica” – Angelica archangelica L., rostopasca, ţintaura, scaiul, ghinţura, sovârvul, Potentilla erecta sau „forostăul”, Pulmonaria officinalis L. sau „Sângele a nouă fraţi”.

Un loc important remarcat de către cei care au făcut vizite sau interviuri în zonă este acordat culegerii plantei untul pământului „breiul”, „brii” – Bryonia alba (Bocşe, Marrosy 1969) sau după alţii Tamus communis a cărei radăcină se poate recolta oricând, dar mai ales în luna aprilie. Aceasta se punea la „gălăsit” în spirt sau ţuică curată şi se folosea pentru frecţii împotriva durerilor de reumatism care treceau „ca luate de vânt”. Toată planta este toxică astfel că pe piele provoacă usturimi şi băşici. Această folosire empirică a breiului a fost explicată prin eliberarea masivă a histaminei. Operaţiunea terapeutică propriu zisă în care planta era folosită era însoţită uneori de descântece. Pentru brei o parte a descântecului suna cam aşa:  „… stai că eu ţi-oi pune la loc, Şi te-oi freca, şi ţi-oi îndrepta: Os cu os, vână cu vână, carne cu carne, piele cu piele, Încheietură cu încheietură, Şi iară os cu os, Şi ţi-oi pune la loc toate aşa cum au fost.” În medicina homeopatică planta are un rol important.

Descântecul este unul de aranjare (vindecare) a oaselor şi face pornire de la fecioara Maria care avea calităţi taumaturgice împărtăşite probabil fiilor satului, ori oamenilor în general. Probabil că breiul sau briile prin ameliorarea durerilor reumatice au fost asociate cu descântele de “oase”. Etimologia plantei este necunoscută, dar numele există în greacă şi bulgară. Pentru Pliniu cel Bătrân uva taminia sau via neagră făcea parte din categoria denumită de latini după grecescul “bryonia” (Hist. Nat. XXIII, 17). Acest nume se regăseşte în cuvântul “brei” cu pluralul “brii” pentru că sunt mai multe feluri de plante foarte asemănătoare. Denumirea modernă ştiinţifică a plantei, Tamus communis, a fost dată pentru că s-a considerat că este aceeaşi plantă cu cea menţionată de Pliniu.

Imagini a unor plante clasate între cucurbitacee asemănătoare cu untul pământului, cunoscute în antichitate. Juliana Anicia Codex, Die Wiener Dioskurides (1998, 1999), Dioscorides (512 ce): (A) Bryonia alba (bryonia leuke), fol. 79r; (B) Bryonia dioica ( bryonios melainos), fol. 82r; (C) Citrullus colocynthis (kolokynthis), fol. 190v; (D) Ecballium elaterium (sikyos agrios), fol. 298v.(Sursa foto)

Bibliografie:

Maria Bocşe, Ana Marossy, Medicina populară – ocupaţie specializată a satului Poienii de Jos (jud. Bihor), în Revista Muzeelor, 3, 1969, p. 269 – 271.

Anda Raicu, At the herb collectors, in Romania Pitoreasca, No. 136 April 1983, (English Edition) cu traducere în http://www.sanatatecuplante.ro/magazin-produse-naturiste/despre-noi/492-traditie-din-tata-in-fiu.html

Pentru uzul medicinal al plantei Tamus communis vezi şi aici