Mihai Viteazul și Oradea

Legătura lui Mihai Viteazul cu Oradea, deși poate părea, la prima vedere, mai puțin importantă pentru epopeea marelui domn, este probată de câteva fapte istorice. Ea poate fi înscrisă în coordonatele luptei antiotomane angajată pe mai multe fronturi. Campania domnului muntean din anul 1598 la sudul Dunării a ușurat respingerea asediului turcesc asupra cetății Oradea. Este cunoscut ajutorul militar efectiv pentru apărarea cetății, iar la 1600 chiar prezența lui în drum spre Viena și Praga.

În 1598, amenințați cu iminenta campanie turcească și prozelitismul catolic al iezuiților lui Sigismund Báthori, orădenii au închinat austiecilor cetatea și teritoriul dependent (comitatele Bihor, Solnocurile, Maramureșul și Crasna). Căpitan al cetății a fost numit Paul Nyári. Împreună cu generalul austriac Melchior von Rödern, arhitectul militar Giovan Marco-Isolano și Gheorghe Király, fostul căpitan al Oradiei, ei împărțeau sarcina de apăra acest important punct strategic de la marginea vestică a Ardealului. Comandantul garnizoanei cetății dispunea, pe lângă propriile sale efective, de cele germane conduse de generalul von Rödern și cele transilvănene, rămase sub comanda lui Király, 2500 de soldați în total.

Melchior von Rödern

Un contingent important de 1500 de oșteni a fost trimis de voievodul muntean sub comanda agăi Leca. Cu pierderi umane și daune importante aduse cetății, apărătorii au rezistat asediului din toamnă. Vestea falsă a cuceririi cetății Oradea a contribuit decisiv la retragerea lui Mihai din campania din sudul Dunării, înapoi în Țara Românească, deși, la Nicopole, a a obținut o strălucită victorie.

După respingerea asediului, austriecii au păstrat cetatea și controlul părților vestice ale principatului Transilvaniei. Nici Sigismund Báthori sau cardinalul Andrei Báthori, în 1599, și nici Mihai Viteazul, după cucerirea Ardealului, nu i-au putut convinge pe imperiali să le retrocedeze principatului.

“Știrea” despre asediul cetății Oradea și relația cu campania lui Mihai Viteazul în Balcani tipărită la Nurnberg, 1598.

Austriecii puteau astfel controla evenimentele din Ardeal și mișcările ”reprezentantului Împăratului” Rudolf al II-lea, altfel spus, ale lui Mihai însuși. Pe celebrul său sigiliu în slavonă el se numea ”Voievod al Ungrovlahiei și Ardealului și Moldovei”. Comisarii imperiali relatau despre dorința fermă a lui Mihai Viteazul de a reintegra zona controlată prin cetatea orădeană. ”O dată voievodul a declarat deschis că își va trimite oastea spre Oradea, Hust și Șimleu, iar Stoica (Stoica din Strâmba, zis și Rioseanul, unul dintre sfetnicii lui) a spus, ba chiar și că mai degrabă ar vrea să-și piardă capul decât să încuviințeze să i se ia comitatele exterioare, care aparțin Transilvaniei”. Dincolo de importanța pe care o acorda problemei apartenței părților vestice, surprinde trista premoniție. La numai un an, pe câmpia de lângă Turda, a plătit cu capul planul temerar de a acționa în numele creștinății între interesele a trei mari Imperii și ale nobilimii transilvănene.

În toamna și iarna anului 1600 Mihai se afla într-o situație disperată. El se îndrepta spre Viena și Praga după pierderea Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei. Corespondența cu comandantul cetății, Paul Nyári, reflectă din plin dificultățile. Pe lângă turci și polonezi care l-au adus pe tron pe Simion Movilă în Țara Românească ”ardelenii ne fac mai mult rău acum decât turcii”. ”Țara cade din nou sub turci dacă nu vom împiedica în grabă, dar despre aceasta, dacă domnul ne ajută să ajungem acolo (la Oradea) vom vorbi mai pe îndelete cu domnia ta”. Cum nu dorea să între cu mulți oameni în posesiunile imperiale, cere câțiva oșteni care să îl conducă de la Beiuș la Oradea. ”Dacă am putea ajunge acolo cu sănătate, am putea fi încă cu dragă și folositoare slujbă creștinătății”. Deși informațiile istorice sunt controversate, istoricul Liviu Borcea ajungea la concluzia că Mihai nu avea prea mulți însoțitori, iar Paul Nyári îi era binevoitor. Comandanții cetății Săcuieni, Nicolae Zolyomi de Albiș, și mai ales Bartolomeu Somogy, căpitanul districtului și castelului Beiuș, îi erau fideli. Chiar dacă relațiile cu Nyári au făcut obiectul unei controverse, din întreaga desfășurare a evenimentelor din toți acești ani, pare mai plauzibil că acestea au fost cordiale și dedicate intereselor superioare ale politicii antiotomane. În cele din urmă Mihai Viteazul nu a stat decât o zi la Oradea în 11 decebrie 1600 de unde a plecat în ziua următoare.

Una dintre ilustrele sale însoțitoare a fost, probabil, fiica sa Florica. Ea apare în pictura realizată la Praga de Frans Francken cel Tânăr (1581 -1642), alături de Mihai și împăratul Rudolf al II-lea. În 1632, în inventarul cetății se mai afla un tun denumit ”Micul Șoim”, cunoscut și sub numele ”tunul lui Mihai-vodă”.

Suzeranitatea habsburgică asupra părților vestice ale Principatului Transilvaniei a durat până la 1606.

Bibiografie:

Borcea, Contribuții la istoria politică a Bihorului în epoca lui Mihai Viteazul (1598-1606), în Crisia V, 1975, 103-121.

Borcea, Precizări privind raporturile Crișanei cu Mihai Viteazul, Crisia, VI, 1976, p. 237-246

Borcea, Bihorul medieval, Oradea, 2005, p. 234-236.

Ana Ilea, L. Borcea, Mihai Viteazul și Beiușul. Un popas istoric, în Crișana tradițională V, Pagini de istorie, geografie și folclor, Oradea, 2015, p. 51-68, .