Oradea „capitală” de paşalâc în descrierea lui Evlia Celebi

Evlia Celebi (1611-1684?) a fost un mare călător turc, un adevărat globetrotter care vreme de 50 de ani a stăbătut de-a lungul şi de-a latul imensa împăraţie otomană, din Sudan până în Polonia şi de la Viena până în Iran ori Caucaz. Aflat în slujba Înaltei Porţi, Evlia a fost de mai multe ori la Oradea. Descrierile sale surprind oraşul şi cetatea într-o încleştare dramatică cu ocazia asediului reuşit al cetăţii Oradea din 1660 şi mai târziu, când oraşul devenit reşedinţă de paşală începuse să se refacă. Din teritoriile aflate în jurisdicţia cetăţii, turcii au organizat un nou eialet de margine, aflat între Ardeal, Ungaria de mijloc şi Ungaria superioară, stăpânită de habsburgi. Paşalâcul de Oradea era împărţit în cinci sangeacuri precum Sâniobul, Pomezeul, sau Şinteul, locuite de valahi, maghiari şi slovaci, descrişi ca „foarte supuşi, fiindcă i-am bătut timp de trei ani, pe aceşti ghiauri, împreună cu Seidi-Ahmed Paşa şi i-am supus cu greu.”

 Cetatea Oradea

După notiţele cronicarului, cetatea de la Oradea constituia cea mai puternică stavilă a ţării Ardealului. Fortificaţia era aşezată la poalele „muntelui Olosig”, fiind „o construcţie solidă, zidită din cărămizi şi având cinci bastioane … o cetate foarte întărită”. Şanţurile cetăţii, umplute cu apa râului Crişul Repede, „seamănă cu o mare, astfel încât şi galerele pot umbla pe ele”. În mijlocul şanţurilor atât de mari şi pline cu apă mai există un şanţ îngust cu apa „de sine stătătoare. Chiar dacă apa celor două şanţuri se va tăia de la râul Criş, totuşi apa din şanţul cel mic, de la mijloc, va continua să rămână. În acest şanţ se află multe vieţuitoare de apă”. Cetatea avea două mii cinci sute de paşi”, „cu zidul cetăţii făcut în întregime din cărămizi şi din piatră cioplită. Această cetate are o singură poartă, în partea de apus, dar (aceasta) este formată din trei rânduri de porţi noi şi trainice. Deasupra porţii se văd capete de vaci lucrate de meşteri mari în marmură, încât par însufleţite. În cele două părţi ale acestor chipuri, mai sunt altele lucrate în piatră … şi care se află acum deasupra porţii, reprezentând mâini şi picioare de om, tobe şi goarne, precum şi diferite feluri de muniţii (arme). În interiorul porţii, în partea stângă a ei, există turnul cu ceas; bătaia lui se aude la o distanţă de un conac”. Pasajul este una dintre puţinele referinţe la decoraţia renascentistă a intrării în cetate.

Şaton de inel cu inscripţie arabă descoperit în cetatea Oradea

„În cetate se află zece dughene, două băi, două sute cincizeci de odăi cu etaje, pentru ostaşi, lucrate solid din piatră şi acoperite cu scânduri; sunt construcţii clădite cu măiestrie. De asemenea, în trei locuri se află mori trase de cai, iar în faţa turnului agăi de ieniceri există o închisoare asemenea iadului. Alte construcţii nu sunt”, ne avertizează călătorul. Celelalte construcţii care se mai află azi în cetate au fost ridicate, mai tâziu, de către austrieci.

Cetatea interioară (fostul palat princiar) cu cinci turnuri mari şi înalte, precum şi construcţii frumoase de piatră lucrate cu multă măiestrie, adăpostea ienicerii, principala garnizoană a cetăţii, trupele de armurieri, tunarii şi trupele localnice. Ea avea în total „ patru porţi dintre care care numai una e folosită. Celelalte trei stau închise. Deasupra porţii deschise se află geamia sultanului Mehmed al IV-lea; mai înainte fusese o biserică”. Amplasamentul pare acelaşi cu al bisericii romano-catolice actuale.
Asediul cetatii Oradea 1692

Piaţa şi Bazarul

În oraş  se trecea pe un pod de lemn care se ridica în fiecare noapte în trei locuri cu ajutorul unor macarale, ”cetatea rămânând  ca o insulă”. La capătul podului, pe stânga, se afla „un chioşc construit cu măiestrie şi acoperit cu scândură”…. unde fruntaşii oraşului precum şi străinii de localitate se adună… Un loc foarte plăcut şi odihnitor”. Tot în faţa cetăţii se afla bazarul „pe o întindere mare ce înconjoară, de jur împrejur, cetatea de-a lungul şanţului. În fiecare zi, pe această vale se adună foarte mulţi oameni şi fac târg.” „În cele patru părţi ale cetăţii se găsesc şapte suburbii mai frumoase decât grădinile raiului”. „În partea dinspre cetate a acestui loc se află de la un capăt la altul, cafenele, bragagerii, precum şi dughene ale breslelor”.
Farfurie produsa la Iznik (Niceea, Anatolia), cu decor asemănător celor descoperite în cetate

Oraşul cel mare

„Oraşul cel mare, de formă pătrată, are toate străzile sale în formă de pătrăţele de şah, făcute încă de pe timpul ghiaurilor, potrivit regulilor geometriei. Acest oraş cuprinde doar partea de răsărit şi de sud a cetăţii mari. Şi prin şanţul acestuia curge râul Criş”. „De jur împrejurul lui se află un zid plin formând o palancă rezistentă, încât deasupra zidului se poate merge cu carul. În total de jur împrejur are douăsprezece bastioane trainice, acoperite cu şindrilă”. „În fiecare turn se aflau cinci-şase tunuri mari, colomborne şi darbzeturi”. Cel mai impunător bastion era cel al cadiului cel mare, bastionul lui Ali paşa, al lui Küçük-Mehmed paşa, al agăi ienicerilor, Hasîm Mehmed paşa, al lui Sinan şi a lui … Alexandru (cel Mare); aici, evident, marele călător este excedat de entuziasmul marilor cuceriri turceşti ajungând la o origine mitică a acestora. Exagerările făceau parte din acest gen de literatură.  Evlia Celebi a fost un bun perieghet, un entuziast etnograf şi un admirator de artă islamică sau creştină. Oraşul avea patru porţi. Intrarea dinspre est denumită „Poarta lui Ali paşa” era din piatră cu canaturi din scândură, la fel ca şi cea dinspre vest. În schimb porţile dinspre sud (Poarta Morii) şi dinspre nord (spre podul peste Criş înspre Olosig) erau din lemn. Soldaţii de la serviciul de pază al porţilor aveau drept parole cuvintele „hai, hui”.

Oraşul era înconjurat de şanţuri cu poduri din lemn în dreptul ieşirilor. Pe acestea şi pe alte cursuri de apă se aflau morile unde se făcea faina cea mai fină şi albă. În interior se găseau şaptesprezece edificii religioase dintre care trei geamii. Între acestea se distingea geamia lui Koşe Ali paşa, cuceritorul Oradiei, o construcţie nouă acoperită cu olane şi cu un minaret zidit în în piatră. Ea era folosită de cei din piaţă şi bazar, dar nu avea curte. În schimb geamia lui Köprülü Mehmed paşa (marele vizir care a revigorat Imperiul otoman în a doua jumătate a secolului al XVII-lea) avea o curte mare.

Existau apoi „medresele, ca nişte case, pentru învăţarea ştiinţelor” şi „patru şcoli pentru copii mici”. Evlia aminteşte şi două lăcaşuri de cult pentru dervişi (asceţi cu jurâmânt pe sărăcie care se inspirau din tradiţia mistică – sufistă – islamică). Potrivit călătorului, aici se aflau o mie de case mari din piatră. Spre deosebire de dinainte de cucerire, comerţul era concentrat în bazar şi piaţă şi nu în cele 300 de dughene care se aflaseră anterior (sau se mai aflau) în oraş.
Aşezarea turcilor a adus peste tot o o modificare urbanistice potrivite culturii proprii constând în acordarea unui spaţiu larg pentru târguri şi pieţe sau hanuri, precum şi pentru vastele reşedinţe denumite „saraiuri”. Hamamul, baia publică era peste tot o adevărată instituţie. Varoşul Oradea avea patru.

Vedere interioară dintr-un hamam

Bazarul sau târgul „Sölöş”.

Ca oraş de frontieră Oradea concentra vânzarea prăzilor dobândite în expediţii sau jafuri în zonele limitrofe aflate, adesea, într-o stare de război. Pe de altă parte se afla la limita între Europa centrală şi de vest şi Balcanii cu Orientul otoman. La vreo 300-400 de metri sud de cetate se afla o mare piaţă denumită „bazarul Sölöş” „unde o dată pe săptămână, în ziua de duminică se făcea un bazar mare”. În acest loc la începutul anului, cu 40 de zile înainte de „sarbătoarea de ouă roşii a ghiaurilor, se făcea un bazar anual, când se adună negustori ghiauri din India, din Yemen, din Arabia şi din Persia”… „încât această câmpie a Oradiei se umple de corturi şi de căruţe” Timp de 20 de zile şi 20 de nopţi ei petrec în beţii, facând aliş-veriş (negoţ) şi obţinând câştiguri mari”; … „târgul acesta de la Oradea, atrăgând foarte mulţi oameni este neobişnuit de mare”.

Varoşul Olosig

Oraşul Olosig se afla dincolo de râul Criş şi avea o formă de arc. Ca şi celălalt mare oraş avea „un zid de umplutură în formă de palancă”. De jur împrejur se află şapte bastioane şi are două porţi”. Cea dinspre sud dădea înspre oraşul cel mare, iar cea dinspre răsărit „Poarta Seykovi” era poarta spre Sâniob sau spre Piatra Şoimului, Solyomkö. “În oraş se află trei sute de case frumoase, din piatră, având câte două etaje. După cucerirea cetăţii Oradea, ghiaurii, atacând iarăşi noaptea, au incendiat oraşul, din care pricină abia a început să se refacă. Are doar două cafenele, cinci prăvălii, un han, două şcoli, geamie şi trei meceturi de mahala”. “Mai înainte, pe vremea ghiaurilor, toate casele din Oradea erau acoperite cu olane; însă acum cea mai mare parte din ele sunt acoperite cu şindrilă”.
„Clima acestui loc este foarte plăcută, locuitorii de aici sunt sănătoşi, iar băieţii şi fetele au chipurile tot aşa de frumoase ca şi clima. Femeile de moravuri uşoare sunt renumite. Dar locul acesta fiind de curând cucerit, majoritatea populaţiei o formează oamenii din Rumelia (partea europeană a Turciei). De asemenea sunt şi puţini bosniaci”.
„Aici nu lipsesc niciodată, atât vara cât şi iarna, plantele şi legumele. Se produce o varietate de grâu ce seamănă cu grâul denumit „dinte de cămilă” din care se face o pâine albă ca şi calaicanul de Alep, încât străluceşte: Strugurii, prunele, varza, pepenii galbeni şi pepenii verzi se vând cu doi beşlici, iar o oca de carne pe un ban. Într-un cuvânt, a fost cucerit un vilaiet foarte bogat”.

Bibliografie:
Calători străini despre Ţarile Române, vol. VI, Bucureşti, 1976, (partea a II-a Evlia Celebi, îngrijită de Mustafa Ali Mehmet)
A. A. Rusu, D. Marta, R. Lupescu, S. Zoltan, Fülöp A., O. Mureşan, L. Bejenaru, A. M. Velter, E. Oberländer-Târnoveanu, Cetatea Oradea. Monografie arheologică, vol.I. Zona palatului episcopal, Oradea, 2002.