Oradea 1900. Secessionul orădean.

Mişcarea artistică cunoscută în diverse locuri din Europa sub denumirea de Art Nouveau, Modernista, Liberty, Secession sau Jugendstil s-a născut ca o reacţie la tradiţiile artistice academiste inspirate de modelele greco-romane, la stilurile istoriciste, la amestecului acestora, a eclectismului. Ea fost văzută şi ca o tentativă de a concilia arta cu noile descoperiri ale tehnicii, îmbinarea utilului şi funcţionalului cu frumosul, adaptată transformărilor din societate în care acestea să fie accesibile unor categorii tot mai extinse. Promotorul lui este arhitectul belgian Victor Horta care a introdus, începând cu 1893, materiale industriale din arhitectura de fabrică direct în interioarele claselor avute. Un astfel de material a fost fierul transformat în material nobil prin folosirea modalităţilor sale de contorsiune asimilate unduirilor plantelor.
Fenomenul Art Nouveau nu a avut un caracter unitar, ci unul adaptat diverselor tradiţii şi societăţi europene, dar s-a răspândit rapid în Europa şi Lumea Nouă prin cataloage ale marilor case de distribuţie şi prin expoziţii. În diverse locuri din Europa apărea o artă nouă, eliberată de constrângeri, în centrul căreia se afla opera de artă totală rezultată prin îmbinarea artelelor socotite majore (arhitectura, sculptura, pictura) şi cele minore, decorative (mobilier, obiecte casnice, afiş, bijuterii, carte).
În Europa centrală Viena se distinge prin artiştii grupaţi începând din 1897 în jurul lui Gustav Klimt. Aceştia erau promotori ai aşa numitului Secession ce avea drept deviză „Vremii arta sa, Artei libertatea sa” ruptă de eclectism şi stilurile istoricizante printr-un stil nou, original şi coerent, în acord cu necesitatea, cu utilul. În acest fel ruperea, separarea, se afla în chiar manifestul noii arte, concept de care se vor folosi şi cei care o înţeţegeau ca o manifestare a autonomiei, a specificului naţional sau ca modalitate stilistică utilizată în comunităţile cu dezvoltare industrială şi urbanistică accelerată. Ambele situaţii se potriveau necesităţilor oraşului Oradea la 1900 şi în general părţii de vest a monarhiei austro-ungare.

La Budapesta existau alte obiective, iar impulsurile Art Nouveau urmau să fie folosite la crearea unei arte noi, a unui limbaj arhitectural nou cu un specific naţional inspirat la început din arta Extremului Orient şi apoi din arhitectura tradiţională maghiară în care exemplele transilvănene ale ornamentelor în lemn au jucat un rol important. La sfârşitul secolului al XIX Ödön Lechner a fost formatorul limbajului arhitectonic maghiar de la 1900 sau “secessionul maghiar” distingânu-se tocmai prin caracteristicile menţionate în şi în aşa numitul stil lechnerian. Urmaşii săi au difuzat în toată partea magiară a dublei monarhii acest nou stil. Într-un fel, acesta poate fi considerat pandantul maghiar al stilului neoromânesc creat în Regatul României pe la începutul secolului XX.

Dacă se precizează şi faptul că, spre deosebire de Art Deco, spre exemplu, noua artă era încă uşor inteligibilă publicului prin folosirea unor elemente stilistice mai vechi, în special în decoraţiuni, înţelegem succesul ei şi la Oradea. Este însă spectaculos saltul, în numai câtiva ani, de la clădirile moderne doar prin faţadele lor Art Nouveau, mai ales la început, la ansamblurile coerente prin viziunea lor asupra urbanizării în sensul funcţionalităţii şi igienei. Din acest punct de vedere nu se poarte vorbi numai de o artă pentru artă (sesizabilă prin grija pentru detalii, toate subordonate ansamblului), ci despre un specific al vieţii urbane moderne susţinut prin investiiţiile burgheziei în clădiri de închiriat, spaţii comerciale, hoteluri şi mai puţin spre vile ca reşedinţe de reprezentare.
La Oradea arhitecţii care au activat în noul stil au fost colaboratorii lui Lechner, Komor Marcell (1868-1944) şi Jakab Dezső (1864-1932) sau Bálint Zoltán şi Jámbor Lajos, dar prima clădire secession a fost casa Sonnefeld în 1899, proiectată de Spiegel Frigyes.

În 1903 şi 1904-1905 s-au ridicat casele avocatului Adorján Emil proiectate de Komor şi Jakab şi executate de antreprenorul Sztarill Ferenc. În aceeaşi perioadă (1902-1903) Bálint şi Jámbor proiectaseră Palatul Füchsl ridicat de inginerul Rendes Vilmos. Ambele clădiri au faţade cu cornişe curbilinii, iar la Adorian se regăsesc şi ferestrele în plin cintru specifice lui Lechner, împreună cu o decoraţie bogată realizată în tencuială. Tot o decoraţie bogată o are “Magazinul de sticlărie Deutsch”, dar proiectantul şi constructorii sunt necunoscuţi.

Casa Adorjan

Casa Adorjan

Palatul Füchsl

“Magazinul de sticlărie Deutsch”

O altă clădire reprezentativă pentru secesssionul orădean este palatul Ullman. Clădirea a fost construită în anul 1913 după planurile arhitectului Lőbll Ferenc. Construită în stilul secessionului vienez clădirea cuprinde trei etaje ridicate pe un parter înalt şi o mansardă. În decoraţia exterioară a faţadei se pot descifra elemente caracteristice artei sacre iudaice: menora (sfeşnicul cu şapte braţe) străjuită de doi lei precum şi de numeroase motive florale şi geometrice. Parterul a fost placat cu plăci de faianţă verde-albăstruie.

Komor Marcell şi Jakab Dezső au realizat cel mai reprezentativ obiectiv Art Nouveau din Oradea, palatul Vulturul Negru. Datorită costurilor ridicate primăria, cea care considerase iniţial oportună această construcţie, a vândut vechea clădire Vulturul Negru şi Arborele Verde, precum şi terenul lui Kurländer Ede şi Adorján Emil. Ultima variantă a proiectelor succesive datează din 1907, când, în martie, începea şi construcţia terminată în toamna lui 1908. Aceasta a fost un imobil multifuncţional: hotel, restaurant, cafenea, berarie, săli de spectacole şi reuniuni, precum şi magazine. Folosind termenii de azi, am putea spune că era un fel de Mall din zilele noastre, numai că acesta era de o opulenţă şi o calitate a concepţiei şi realizării neegalată de vreunul dintre pandantele sale contemporane.

Aceşti arhitecţi au pus în operă şi Palatul Stern Miklos, o clădire de închiriat de mari dimensiuni,

dar şi elegantul sediu al Camerei de Comerţ şi Industrie (1906) de pe Str. D. Zamfirescu nr. 3, antrepenor Rendes Vilmos sau casa Schwarz Jakab, constructor Sztarill Ferenc.

Unul dintre colaboratorii lui Komor Marcell şi Jakab Dezső este arhitectul oradean Sztarill Ferenc cu o bogată activitate de proiectare, dar şi constructivă. Între clădirile ridicate se numără Palatul Sztarill (actualul hotel Astoria) sau casa Poynar.

Tot un orădean cu o prodigioasă activitate a fost arhitectul Rimanóczy Kálmán junior ale cărui contribuţii la arhitectura oraşului (nu numai secession) ar merita un material de sine stătător. Autor şi de clăsiri în stil electic acest arhitect este preocupat de monumentalitate şi decoraţie. Clădirile sale reprezentă siluete inconfundabile ale centrului istoric orădean, fie că este cazul formelor masive surpradimensionate prin bow-window-uri (elemente ieşite în afara zidurilor pentru am oferi ferestrelor o panoramă mai bună) ale clădirii Baroului de Avocaţi, de caracterele vegetalo-simbolistice ale Lilienstilului de pe palatul Moskovits din Parcul Traian (colţ cu Republicii) sau de de volumele ritmate de pliaştri precum şi decoraţia palatului Apollo care trimite spre secesionul berlinez.

Într-o a doua etapă se remarcă o generaţie a tinerilor arhitecţi preocupaţi de crearea unui stil modern, inspirându-se direct din arhitectura ţărănească. Ei sunt, din nou, de origine budapestană.
Valer Mende s-a distins printr-o concepţie modernă caracterizată prin simplitate în compoziţie şi decor, dar şi prin ritmarea faţadelor punctate de elemente distinctive. Astfel sunt faţada imobilului de pe Str. Independenţei nr. 3 (fosta Bancă de Economii a Comitatului Bihor în 1909-1910),

casa dr. Nemeş Áron, Str. Duiliu Zamfirescu nr. 10 cu ornamentele inspirate din arta populară sau Casa Róth de pe Str. V. Alecsandri nr. 3. Aceasta din urmă era organizată în jurul unei curţi interioare cu apartamente pentru închiriat. Faţada, simetrică, are o compoziţie simplă cu volume clar demarcate: trei travee având deasupra trei pinioane triunghiulare agresive. Pilaştrii din cărămidă aparentă, care se înalţă de la etajul întâi până la nivelul superior, încadrează ferestrele mari.

Fraţii László Vágó şi József proveneau dintr-o familie evreiască cu 9 copii. La început au fost puternic influenţaţi de stilul lechnerian, pentru ca apoi să fie din ce în ce mai apropiaţi de arhitectura secession vieneză a lui Wagner şi Hoffmann, preocupată în ultima ei fază de simplificare şi geometrism care prefigura arta cubistă. Debutul l-au făcut prin casa Vágó, 1905). Splendida lor realizare a lor este Casa Darvas – La Roche din Str. Iosif Vulcan nr. 11, considerată cea mai originală reşedinţă individuală construită la Oradea în stilul secession. Ea ilustrează o a doua etapă în evoluţia creaţiei arhitecţilor, cea influenţată puternic de geometrismul Secession-ului vienez, însă elementele decorative sunt inspirate din arta populară şi natură.

A urmat imobilul de pe Str. V. Alecsandri nr. 1 (Palatul Moskovits Adolf şi fiul) construit în două etape: 1910 şi 1911.

Campusul Universităţii din Oradea (fosta Şcoală de Jandarmi) este cea mai complexă şi mai modernă lucrare a lui Vágó József la Oradea şi ultima realizată de acesta aici. În anii 1911-1913, Vágó a putut să se desfăşoare liber creând un complex format din mai multe pavilioane cu funcţii diferite. Prin volumetrie şi simplitatea faţadelor folosite pentru a servi arhitecturii funcţionale ansamblul păşeşte hotărât în arhitectura secession de expresie geometrică. Aceasta din urmă se află în concordanţă cu noile expresii ale secessionului ilustrat la Viena de Josef Hoffmann. Deşi se caracterizează prin simplitate, ansamblul de clădiri se încadrează în concepţia operei de artă totală, Vágó acordând o mare atenţie celor mai mărunte detalii.

Cele doisprezece pavilioane au fost dispuse simetric în jurul unei pieţe centrale circulare. Clădirea şcolii propriu-zise este amplasată la stradă. Pavilioanele de pază de la poartă sunt dispuse simetric, de o parte şi de alta a clădirii şcolii. Două mari construcţii (cazărmile) care adăposteau dormitoarele elevilor şcolii şi spaţiile anexe sunt dispuse faţă în faţă, simetric, de o parte şi alta a axului central al ansamblului. Baia, infirmeria şi cabinetului medical au fost proiectate în relaţie de axialitate cu clădirea şcolii. În afara acestui cadru, în parcul din jur se găsesc alte clădiri tratate sub forma unor vile de inspiraţie rustică: pavilionul comandamentului, pavilionul cantinei şi frizeriei şi patru vile destinate subofiţerilor. Clădirea este una dintre puţinele edificii publice realizate în acest stil şi un monument care pune Oradea pe harta europeană a Art Nouveau-lui, alături de Palatul Vulturul Negru şi casa Darvas-La Roche.

 

Bibliografie
Mircea Paşca, Habitatul orădean la începutul secolului al XX-lea, Teză de doctorat; Oradea, 2008
Mircea Paşca, Oradea around 1900, Editura Arca, 2010
Peter I Zoltan.3 secole de arhitectură oradeană.Oradea,Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2003

Rodica Hârca, Oradea. Vitralii in stil Art Nouveau, Bucuresti 2000.