Oradea şi legenda regelui Ladislau

Tradiţia istorică despre întemeierea Oradiei ca aşezare îl prezintă pe regele Ungariei Ladislau aflat la vânătoare prin ţinuturile Bihariei, într-un loc de o frumuseţe deosebită în „parohia fortăreţei Bihor”. În timpul odihnei  „la îndemnul îngerilor” (apăruţi în vis) a hotărât să ridice în cinstea Fecioarei Maria o mănăstire, loc pe care l-a numit Varad”.
Naraţiunea aparţine lui Marcu din Kalt şi este inserată în Cronica pictată de la Viena, una dintre cele mai importante surse istorice pentru perioada dinastiei magiare a Arpadienilor. Documentul surprinde legenda întemeierii bine închegată la 250 de ani după domnia lui Ladislau (1077-1095).
Mănăstirea, cu sediul capitlului (colegiul canonicilor), a fost zidită pe malul stâng al Crişului Repede, într-o zonă mlăştinoasă, traversată de braţe ale Crişului şi de cursul Calidei/Calendei, numele cel mai vechi al al actualei Peţa, însemnând apă caldă, după etimologie latină.
Mai departe cronica ne spune că lui Ladislau i-a fost drag locul şi, „..în viaţă fiind a poruncit să fie adus la Oradea Bihorului şi acolo să fie îngropat trupul său după moarte”. Sfârşitul celor pământeşti survine la Zvolen, într-o zi de miercuri, 25 iulie 1095. Însoţitorii regelui s-au grăbit să dea curs poruncii testamentare, pornind cu trupul regelui într-o căruţă spre Oradea. Fiind căldură mare şi temându-se ca nu cumva „ trupul preacuviosului rege sfânt să nu înceapă a se strica”, curtenii hotărăsc schimbarea destinaţiei spre Alba Regală, unde mai erau înmormântate şi alte capete încoronate. După un popas, în zori de zi, înainte de a pleca, mare le-a fost mirarea când au văzut că nici căruţa, nici trupul regelui nu mai erau acolo. Îl căutară şi îl găsiră în drumul care ducea la Oradea: „ fără nici un ajutor omenesc, trupul sfânt mergea către Oradea cu căruţă cu tot…Văzând marea minune dumnezeiască, lăudară pe Domnul”…

Potrivit izvoarelor documentare, trupul regelui a ajuns la Oradea mult mai târziu, fiind înhumat mai întâi în mănăstirea din Somogyvár. Liviu Borcea aminteşte că la 1134 încă nu se afla la Oradea, jurământul unor părţi în litigiu făcându-se pe sfântul altar al bisericii orădene şi nu la mormântul regelui, cum s-a întâmplat mai târziu.
În anul 1192 el a fost canonizat mai cu seamă pentru sprijinul acordat bisericii. Este cunoscut procesul, împreună cu posibila formulă de jurământ ajunsă până la noi după multiple copieri. Ceremonia a avut loc la mormântul regelui de la Oradea. Sărbătoarea lui apare la 27 iunie.
Potrivit istoricilor medievişti însă şi în respectul tradiţiei consemnate în secolul în secolul al XIV-lea, locul a început să fie numit „Varad” înainte de întemeierea bisericii dedicate Sfintei Fecioare, de către regele Ladislau I. Arheologul şi cercetătorul clujean A. A. Rusu, cel care a condus cercetările arheologice la cetatea Oradea, concluzionează că, potrivit rezultatelor obţinute această tradiţie poate fi confirmată prin „prezenţa unei fortificaţii înaintea aceluiaşi edificiu”. Acolo au fost identificate porţiuni de valuri de pământ cu palisadă şi şanţuri din două faze de construcţie diferite – prima din secolul XI, sigur în uz în a doua jumătate a secolului, iar a doua din prima jumătate secolului al al XII-lea. Cercetările infirmă un „scenariu, din care ar rezulta că Oradea ar fi apărut în urma distrugerii Bihariei de către cumani. Dar o asemenea ipoteză nu are nici un suport arheologic”. Aşadar existenţa cetăţii, de mai mici dimensiuni decât Biharea (de unde şi termenul de Varad – Cetăţuie), este confirmată arheologic cu mult înainte de anul 1113, când Oradea este atestată documentar. Această primă menţiune apare într-un document emis de abaţia de Zobor care îl aminteşte pe episcopul Sixtus cu reşedinţa aici. O parte a istoricilor crede că episcopia orădeană a fost întemeiată de către regele Ştefan. Istoricul Liviu Borcea observa că primordialitatea capitlului în faţa episcopiei întemeiată, se pare, ceva mai târziu de către regele Ladislau, este argumentată de faptul că în evul mediu oraşul se afla pe teritoriul colegiului celor 24 canonici, iar „episcopia avea drepturi economice numai asupra târgurilor constituite ulterior”.

Relicviarul Sfântului Ladislau (Szent László), 1892, Muzeul de Artă Bisericească Szent László Oradea

Legenda lui Ladislau, cel mai important rege creştin după Ştefan cel Sfânt, acela care şi-a convertit familia şi supuşii la creştinism, este însă ceva mai elaborată şi are câteva episoade foarte populare care îi precizează poziţia ca rege cavaler, în binecunoscuta tradiţie medievală. El s-a născut în Polonia din mamă poloneză, fiind al doilea fiu al viitorului rege Bela I al Ungariei (1060-1063) şi nepotul lui Vazul cel orbit de Ştefan. În această ambianţă a primit şi numele, devenit apoi László în limba maghiară.

Încă din 1068, alături de fratele său Geza, ducele părţii de est a regatului îi respinge pe pecenegi, înfrânţi la Chiraleş (Kerlés) în Transilvania. Se pare că această parte se întindea la răsărit de Tisa, cuprinzând şi regiunea Nitra, posibil, cu sediul la Biharea. Cu pecenegii aşezaţi la Dunărea de Jos va mai avea de luptat în timpul domniei, după 1083, când aceştia l-au ajutat pe pretendentul Solomon, fostul rege. Gloria peste secole i-a fost adusă de acest episod războinic şi nu de reglementările sale pentru întărirea creştinismului într-o ţară cu multe obiceiuri păgâne şi nici de anexarea Croaţiei.

Răpirea fetei de către războinicul cuman. Pictură pe plafonul sălii de ceremonii a Palatului (Baroc) al Episcopiei romano-catolice din Oradea, sf. sec XIX.

În memoria colectivă, între faptele sale, locul cel mai important a revenit luptei între el şi un călăreţ “cuman” pentru eliberarea unei fete maghiare răpite. Aflat în urmărire călare regele îi spune fetei “prinde-l pe păgân de centură şi sari cu el de pe cal”. Fata face cum a sfătuit-o doborându-l de pe cal. Apoi cei doi luptători se iau la trântă. Regele nu îl poate dovedi pe cuman şi fata îl ajută, aplicând adversarului o lovitură în tendonul lui Ahile. Sfântul se odihneşte apoi în braţele fetei. Legenda seamănă cu lupta dreaptă dusă de eroii populari din basmele româneşti, la fel cum aduce şi cu alte cicluri asemănătoare din spaţiul euroasiatic. În spaţiul amintit mitul precede legenda sfântului războinic creştin, fiind, potrivit lui Géza Nagy, expresia luptei între doi eroi, reprezentând lumina şi întunericul, negrul şi albul. Alte episoade îl arată ca un războinic taumaturg săgetând cerul de unde cade o plantă vindecătoare cu care vindecă oamenii de o molimă. Tot el transformă aurul luat ca pradă de cumani în pietre.
Începând cu secolul al XIII- lea apare din ce în ce mai des în pictura murală bisericească ajungând peste 50 de biserici din cele mai îndepărtate colţuri ale regatului.

Lupta sfântului rege Ladislau cu căpitanul cumanilor, frescă din Biserica fortificată din Dârjiu

Istoricii sunt de acord în privinţa faptului că personajul regal a avut puţin de a face cu idealul cavaleresc european în formare începând din secolul al XII-lea. Contribuţia cea mai importantă la impunerea sa ca rege luptător tânăr şi viteaz s-a produs, se pare, în timpul regilor angevini, atingând apogeul la Ludovic cel Mare (1342-1382), adevăratul rege cavaler, sub care pecenegii au fost înlocuiţi fictiv cu cumanii, mai apropiaţi spiritului epocii şi prezentaţi ca păgâni.
Exista obiceiul ca după încoronare, fiecare nou rege să pornească în pelerinaj la mormântul lui Ladislau, aşa cum precizează şi istoricul maghiar Pál Engel. Punctul culminant al cultului său a fost atins la Oradea atunci  când Sigismund de Luxemburg, împărat romano-german şi monarh ungar, a fost înmormântat lângă sfântul rege.

Începând din 6 mai 2010, în cea de a cincea duminică de după Paşti, Episcopia Romano-Catolică Oradea a reînodat tradiția locală a sărbătoririi regelui Ladislau I cel Sfânt, întemeietorul şi patronul Diecezei de Oradea printr-o procesiune.

Bibliografie

Bertényi, Iván, Contribuiton au culte de Saint Ladislas á l’époque des Angevins en Hongrie, în Al. Săşianu, G. Gorun, în 900 Years from Saint Ladislas Death. Proceedings of the International Historical Conference, Oradea, 1996, p. 90-96.
Pal Engel, Regatul Sfantului Stefan. Istoria Ungariei Medievale. 895-1526, Cluj-Napoca, 2006.
Adrian Andrei Rusu, Cetatea Oradea până în secolul al XVI-lea
Id. Les premieres fortifications médiévales d’Oradea In: 900 Years from Saint Ladislas Death. Proceedings of the International Historical Conference. Oradea, 1996, p.12-17.
Gh. Gorun, L. Borcea (editori), Istoria Oraşului Oradea, Oradea, 2007.