Oradea și războiul de independență (1877-1878)

În Transilvania războiul de independență al României a fost receptat în moduri diferite. Maghiarii erau susținători ai Imperiului Otoman, inamicul tradițional al rușilor, cei care au înăbușit în sânge revoluția maghiară în 1849. În presa românească, dar și cea germană din orașele locuite de sași, opiniile sau știrile era favorabile. La Brașov, spre exemplu, spiritul antreprenorial avea câștig de cauză și un jurnal trecea în revistă avantajele pentru industria locală care ar fi putut exporta produse necesare armatei. Revista Familia a avut o rubrică de corespondență de la Plevna și a inițiat o campanie pentru susținerea frontului din Balcani în toată perioada războiului. Nu trebuie uitat nici faptul că clujeanul Carol Szathmari, primul fotograf de război, a surprins imagini din războiul Crimeii (1853-1856) și din cel de independență.

Evenimentele din sudul Dunării erau de natură să încurajeze atitudinile xenofobe, deși atmosfera în orașul Oradea și împrejurimi era una de conviețuire multietnică. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea ideea națională își face loc în sânul fiecărui grup etnic care are de acum propria viziune asupra trecutului și a viitorului. Presa a contribuit și ea la întreținerea unei stări de spirit tensionate, mai ales cu ocazia unor evenimente de natură să ridice interesul opiniei publice. În Oradea, oraș cu o majoritate maghiară, exista o nobilime mică și mijlocie destul de numeroasă denumită de unii ”gentry” care ocupa numeroase funcții în administrație și instituții locale. Acestă categorie socială era în bună parte sprijinită de stat și avea o influență puternică în opinia publică. Era extrem de sensibilă față de problema națională, fiind intransigentă față de comportamentul celorlalte comunități.

La Oradea suporterii cauzei turcești erau foarte activi și vocali. Ei își aduceau aminte de intervenția țaristă din 1849 prin care s-a înăbușit revoluția maghiară. Starea de spirit a ungurilor în Transilvania este ilustrată de atitudinea unui mare proprietar, Ugron Gabor din zona săsească care plănuia atacarea pe la spate a armatelor ruso-române prin recrutarea de voluntari ce urmau să lupte împotriva României. Evenimentul a provocat o notă de protest la Viena din partea ministrului de externe rus. În interiorul Transilvaniei tribunii lui Avram Iancu au ripostat chemând la răscoală populația.

Simpatiile pentru una sau alta dintre tabere creșteau odată cu derularea evenimentelor din Balcani. La Oradea acestea au generat și un episod violent soldat cu mai mulți răniți. Astfel, în seara zilei de 20 septembrie 1877, o demonstrație de simpatie față de cauza turcă s-a încheiat cu atac general asupra caselor în care locuiau românii din oraș. Furia manifestanților a fost declanșată de refuzul românilor de a aprinde câte o lumânare la ferestre în semn de simpatie cu Imperiul Otoman. Geamurile care nu au fost astfel luminate au fost sparte cu pietre. Lajos Lakos, un maghiar din Oradea a participat la războiul ruso-turc, luptând în legiunea poloneză de partea turcilor, sau mai degrabă împotriva imperialismului rusesc. Dacă războiul din 1877-1878 nu a adus nimic pentru cauza poloneză, pentru opinia publică din Austro-Ungaria și România amintirile publicate de viitorul arhivar al primăriei din Oradea au adus o târzie dar necesară contrabalansare a opiniilor antagonice. Lucrarea pare se se fi distins prin obiectivitate prin prezentarea contribuției armatei romane la câștigarea războiului și înțelegerea cauzei pe care aceasta o urmărea. Faptul este observat și într-o scurtă ”recenzie” apărută în revista Familia mutată în 1880 de la Pesta la Oradea:

”In primăvéra acésta a apărut in Oradea-mare o carte unguréscă, intitulată Amintiri din Turcia, in care autorul dl Lakos Lajos, făcênd istoricul resboiului ruso-româno-turcesc, scrie cu cea mai caldă simpatie despre eroismul armatei române şi are un articol ce pórtă chiar titlul România ca salvatórea armatei ruseşci. Dl Lakos a trăit mai mulţi ani in România, a făcut parte din legiunea polónă, care a luptat alăturea cu turcii, deci are tótă competenţa“. Precizăm că volumul se numeşte, în originalul maghiar „Visszaemlékezés Törökországra”. (1875, 1876, 1877.) şi-a fost tipărit la Oradea în 1895, la tipografia lui Lászky Ármin”.

T. Neș, Oameni din Bihor, Oradea, 1937, p. 163.

Familia: Corespondenţa de la Plevna [1877-1878] / Texte selectate, note şi comentarii de Stelian Vasilescu; cu­vânt înainte de Viorel Faur. – Timişoara: Facla, 1977. – 264 p. cu il.

P. Șeicaru, România în marele război, București, 1994. p. 208-209.

Doru Sicoe, Oradea lui Iosif Vulcan, Revista Agero, Stuttgart, nr. 109 19.04.2011.