Oradea, 900 de ani de atestare documentară

Semnele evului mediu apar la Oradea în partea de răsărit a oraşului. În punctul “Gheţărie” a platoului Salca (staţiune arheologică situată în jurul noii biserici ortodoxe din cartierul Nufărul) au fost sesizate urmele unei aşezări datate în secolele VIII-IX. Aceasta datează din epoca anterioară sosirii maghiarilor surprinşi la rândul lor într-o necropolă de înhumaţie în imediata apropiere şi o aşezare aferentă. Din aşezarea secolelor VIII-IX a fost cercetată arheologic o singură locuinţă uşor adâncită în pământ, de formă patrulateră şi dotată cu un cuptor din piatră. Inventarul ei conţinea ceramică zgrunţuroasă lucrată la roată înceată, vase confecţionate manual, precum şi un fragment de cuţit din fier. Mormintele medievale timpurii decoperite în 1936 şi 1960 au fost separate recent în două faze; una mai timpurie începând cu a doua jumătate a secolului al X-lea, iar a doua începând din secolul al XI-lea. Ultima fază a cimitirului aparţinând unei populaţii pe cale de creştinare ar putea fi contemporană cu o aşezare identificată în zona actualului mall din Nufărul.

Prima atestare documentară a toponimului Oradea (Varadinum) apare în anul 1113 într-o diplomă a abaţiei benedectine din Zobor. Între martorii întăritori ai documentului apar episcopul Syxtus Varadiensis şi comitele Saul de Bychar. Documentul datează din timpul domniei regelui Coloman „Cărturarul”, urmaşul regelui Ladislau. Tot Ladislau este considerat întemeietorul episcopiei catolice orădene, aşa cum amintesc mai multe documente din veacurile ulterioare.

Actul din 1113 este precedat de un altul din 1111 pentru aceeaşi abaţie din zona slovacă unde acelaşi Dominus Syxtus Bichariensis întăreşte actul prin semnătură. Documentul a fost interpretat în diverse moduri de la existenţa unei episcopii în cetatea Biharei înfiinţată încă de la regele Ştefan mutată apoi la Oradea sau ca o greşeală efectivă pentru că atât statutele Capitlului orădean, înfiinţat cu ceva înaintea episcopiei, cât şi tradiţia istorică îl amintesc ca întemeietor pe regele Ladislau. Sanctificarea celui ce a fondat biserica orădeană a avut loc mai târziu, în 1192. Potrivit statutelor Capitlului orădean actul s-a produs la 27 iunie, probabil, centenarul încheierii construcţiei bisericii din cetate sau cel al sfinţirii ei.

Diploma de la 1113

Tradiţia istorică a întemeierii bisericii orădene a determinat şi ascensiunea aşezărilor din jurul cetăţii. La începutul secolului al XIII – lea a fost redactată aici legenda mare şi mică a Sfântului Ladislau care amintea între faptele de sfinţenie ale regelui precum întemeierea mănăstirii şi bisericii orădene, întoarcerea miraculoasă a corpului neinsufleţit spre Oradea şi vindecarea ologilor, surzilor şi a orbilor după moarte. Caracterul taumaturgic al sfântului rege va fi cel care va aduce un aflux mare de pelerini. Probabil că aceştia vizitau şi thermae Varadiensis sau băile calde din apropierea Oradiei care se aflau în proprietatea bisericii.

Documentul în care este atestat toponimul Varad – Oradea este redactat în aşa numita „minusculă carolingiană”, folosită începând cu secolul al XI-lea. Cei care puteau semna în numele bisericii astfel de documente erau numai episcopii. După o ipoteză expusă în urmă cu câteva zile de către conferenţiarul universitar Şerban Turcuş de Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, episcopul Syxtus de Biharea şi apoi de Oradea ar fi fost reprezentatul unor vechi structuri bisericeşti, dezvoltate în epoca unui fel de creştinism „biritual”, adică de rit oriental şi rit de rit apusean. Sunt folosite astfel informaţiile despre orientarea regilor maghiari mai întâi spre Bizanţ şi apoi spre creştinismul apusean. După Şerban Turcuş una dintre cele două arhiepiscopii din regatul Ungariei, cea Kalocsa ar fi putut fi, la început, de rit răsăritean. În dependenţă de aceasta s-ar fi aflat şi episcopiile itinerante de la Biharea, Cenad sau chiar cea transilvăneană. Aceste trei episcopii ar fi asemănătoare prin faptul că nu au avut o cartă fundaţională. Însă la 16 aprilie 1204, papa Inocenţiu al III-lea, neliniştit de activitatea unor „biserici a monahilor greci” din diecezele de la Oradea şi Veszprem, a cerut celor doi episcopi catolici să ia măsuri pentru „a înfiinţa un episcopat în frunte cu unul dintre aceia…care să ne fie supus nemijlocit”. În 1205, acelaşi acelaşi papă semnalează arhiepiscopului de Kalocsa o episcopie care nu este supusă nici unei mitropolii şi care se afla pe pământul fiilor cneazului Bela: in terra filiorum Bele kneze. Este astfel amintită pentru prima oară existenţa instituţiei cneziale specifică în această regiune românilor. Probabil că ambele misive papale se referă la una şi aceeaşi episcopie ortodoxă de rit răsăritean din teritoriul Bihorului funcţionând în paralel cu aceea catolică. Faptul ar constitui, implicit, şi un contrargument pentru transformarea unei episcopii ortodoxe de Biharea într-una catolică. Ceea ce rămâne important este prioritatea atestării documentare a Oradiei faţă de alte oraşe din Transilvania.

Regele Coloman „Cărturarul”

Bibliografie:

 F. Ardoş, Date arheologice privitoare la Oradea şi judeţul Bihor, în Familia, 4, 1936,  61-76.

L. Borcea, Gh. Gorun (coord.), Istoria Oraşului Oradea, Oradea, 2007, 186-190.

S. Bulzan, D. Băcuieţ-Crişan, O locuintă medieval timpurie descoperită la Oradea-Salca “Gheţărie în  Crisia XXIX, 1999, 33- 43.

R. Harhoiu, E. Gall, A. Lakatos, Gräberfeldsteile von Oradea-Salca Gheţărie aus dem 5. und 10.-11. Jahrhundert, în Archaeologiai Ertesitő 134, 2009, 217-258.