Paleoliticul în teritoriul orașului Oradea

Spre finalul paleoliticului solul actualului teritoriu al orașului Oradea trebuia să fi fost brăzdat de eroziuni, ca urmare a glaciaţiunilor, alternând cu încălziri ale climei. Îndeosebi pe terasele de pe malul drept, au fost găsite resturi de faună fosilă de vârstă pleistocenă.
În partea de est a oraşului a fost descoperit un depozit de oase de la mai multe animale şi s-a presupus că fragmentele osteologice reprezintă resturile menajere ale unei comunităţi de vânători şi culegători care s-au aşezat temporar în zona de divagare a apelor calde ale râului Peţa. Unelte nu s-au găsit însă. Oasele identificate au aparţinut unor rinoceri lânoşi, apoi unui fel de cal preistoric denumit “cal de pădure” şi unui cerb dintr-o variantă fosilă. Vegetaţia, la rândul ei, va evolua, ca în mare parte a Europei din această latitudine, de la una de mesteceni şi plante asemănătoare cu cele actuale de munte spre vegetaţia specifică încălzirii. Aceasta din urmă era asemănătoare, ca și fauna, cu cea de azi care apare începând cu aproximativ 5.500 a. Chr. când debutează și neoliticul. Pentru primul tip de vegetație ca analogii pot fi luate zonele lacurilor glaciare cu planta dryas ca etalon.

În teritoriul orașului Oradea uneltele apar începând cu paleoliticul superior (35.000-10.000) sau târziu şi în mezolitic sau epipaleolitic (10.000 – 5.500). Cele mai timpurii par specifice culturii aurignaciene, aşa cum este documentat printr-un depozit caracterizat şi de apariţia unor unelte bifaciale din opal prelucrate în atelierele cunoscute pe valea Crişului Alb la Ioşăşel. Asemenea unelte au fost descoperite şi la Betfia pe Dealul Şomleului. În această perioadă majoritatea uneltelor o formau aşa numitele toporaşe de mână cioplite sumar prin aplicarea a doua sau mai multor lovituri la un capăt. Se crea astfel o muchie tăioasă, iar restul bulgărelui de silex nu era prelucrat.

Din mezolitic datează prima posibilă aşezare umană de pe teritoriul oraşului, de fapt un sălaş al unui grup de vânători. Această perioadă reprezintă epoca de trecere de la piatra cioplită la piatra şlefuită. Deși descoperită, aşezarea rămâne încă necercetată. Aceasta era situată pe Dealul Viilor, la sud de pădurea « Balasko erdo » sau « Râpa roşie » şi nord-est de cartierul Podgoria. Dealul ramificat spre sud este un bun punct de observaţie şi este însorit de la rasărit până la apus. Cu toate acestea cele mai multe unelte din piatră au apărut pe partea dinspre nord-est mai puţin însorită, dar, probabil, apărată de vânturi. În apropierea unui drum de pe culmea dealului, pe o suprafaţă (probabil terasă) de 6 x 10 m au fost identificate unelte din piatră cioplită atribuite paleoliticulului târziu (mezoliticului). La Oradea uneltele erau confecţionate din obsidian (un fel de sticlă vulcanică) exploatată din zona Tokaj. Ele erau prelucrate prin debitarea unor aşchii din nuclee de obsidian şi aplicarea unor „ciobituri” pe partea pentru tăiat. Din debitaj puteau rezulta şi unelte folosite la împuns. Locuinţele mezolitice nu lăsat urme uşor sesizabile, fiind sezoniere. Ar putea fi însă sesizate urmele vetrelor unde îşi preparau hrana. În unele staţiuni au apărut şi morminte de inhumaţie.
Pentru vânătoare era utilizat arcul, pentru pescuit harpunele şi ca noutate năvoadele cu plase. Ca unelte erau folosite microlitele asamblate împreună pentru a constitui diverse tipuri de unelte de tăiat sau folosite pentru împuns. În acestă perioadă a fost domesticit câinele, primul animal care l-a însoţit pe om. În unele staţiuni din Franţa au fost găsite şi oi sau capre, deşi, acolo, nu au fost cunoscute în sălbăticie.

Bibliografie:
L. Borcea, Gh. Gorun (eds.), Istoria oraşului Oradea, Oradea, 1997, p.17 – 19, s.v. C. Ilieş.
T. Jurcsak, Date paleontologice privind vârsta teraselor şi locurilor fosilifere din împrejurimile oraşului Oradea, în Caiet de comunicări, 8, Oradea, 1970, p. 9-42.
I. Emődi, Descoperiri din paleolitic pe Valea Crişului Repede, în Lucrări Ştiinţifice, 1977; id. Későpaleolitkus kőszeszámők a Szőllőhegyről, în Történeti adatok Nagyvárad múltjából, I, Oradea, 1999, p. 15-18.
L. Roșu, Cercetări asupra paleoliticului de la Iozășel, în Revista Muzeelor, p. 257-260.