Patrimoniul curţii comune

În una dintre zilele în care la Oradea sunt celebrate zilele patrimoniului ne-am apucat de „restaurare”. O bună prietenă ne-a rugat să o ajutăm la recondiţionarea unei uşi vechi la un apartament din centrul istoric. Să nu vă imaginaţi o piesă dintr-un ansamblu secession sau vreo poartă cu complicate elemente decorative. Nu. Este o uşă veche din lemn de brad fară nici o pretenţie, dar care şi-a împlinit menirea să deschidă sau să închidă o casă timp de zeci şi zeci de ani. În epoca când ea a fost montată, alte surate din lemn de stejar, deschideau elegante apartamente cu tavanuri înalte, strucaturi şi ferestre cu contur sinuos ce întâmpinau dimineţile cu vitraliile lor colorate. Cu toate acestea, ea a reuşit să ne facă intrarea într-o lume cu un picior în trecut şi altul bine ancorat în prezent, cum ar spune un condeier de provincie din anii republicii socialiste.

Vopseaua cea veche era scorojită, lemnul crăpat şi foaia de uşă uşor deformată. Ar fi urmat o impregnare de câteva zile în care lemnul ar fi fost saturat cu substanţe fungicide sau măcar una care să hrănească lemnul la fel ca şi seva de copac falnic în pădure. Eu am mai încercat şi experienţe cu ulei de in şi rezultatul a fost chiar multumitor. Lemnul a devenit mai maleabil şi a început să se expandeze uşor. Nu am avut însă atât timp la dispoziţie. Pentru uşi mai pretenţioase chemaţi un specialist. Îmi aduc aminte cum o colegă a restaurat uşa cea mare de la viitorul muzeu care a devenit o piesă spectaculos de elegantă.
În timp timpul chituirii, adevărată mască facială pentru o uşă obosită, locul a început să îşi voaleze o parte din povestea căruntă. Câţiva dintre locatari nu făceau altceva decât să îşi trăiască propria viaţă într-o curte mare şi veche.

Clădirea mare de la stradă e mâncată de vremuri, dar din loc în loc oamenii au început să îşi amenajeze după gust propriile hogeacuri. Amenajările lor seamănă cu nişte plombe nu foarte ţipătoare într-o dantură ştirbă cu dinţii plombaţi de dentişti diferiţi frecventaţi cu batista la gură. La intrarea scara principală poarta a fost înlocuită cu una din tablă care seamănă foarte mult cu cea folosită pentru containerele mai noi de pe şantierele supermarketurilor. Scara principală din imobil este închisă cu o poartă, un fel de imitaţie a celor din fier forjat. Zăbrelele sunt vopsite în negru încadrând din câte îmi amintesc ochiuri de sticlă mate. Lângă ea tronează un interfon monden, o cucerire a ştiinţei şi tehnicii, altfel foarte util pentru că poarta cea mare, mult mai scundă decât intrarea monumentală, este deschisă în timpul zilei.

În curte un fel de copertină acoperă o maşină aproape ieşită din uz o masă cu scune şi o sobă de gătit folosită pentru vinete, bulion şi dulceţuri. Locatarul acestui loc de gătit este o persoană foarte afabilă şi sub copertină, cel puţin atunci când arde focul, se găseşte tot timpul cineva cu care să stea la taclale. Fără să vreau am auzit o discuţie interesantă din care mi-am făcut o părere despre locuitorii multor clădiri din centrul istoric. Între un vreasc pe foc şi trebăluiala nevestei am aflat cele mai ieftine preţuri la zarzavaturi şi mai ales castraveţii care erau puşi la murat într-un bidon împreună cu mirodenii şi mărar. În fundul curţii o bătrână de 90 de ani îşi împlineşte veacul între economia la curent şi cea la apă, iar mai în faţă, altcineva are copii destul de mulţi. Lucrurile nu mai sunt aşa cum erau pe vremuri şi pentru că în curte au început să apară cabinete, unul notarial, vreun medic de familie, sau unul psihologic. La stradă mai multe reclame ne fac să înţelegem schimbările prin care trec vechile imobile unde cotizaţiile mici au atras după al doilea război mondial chiriaşi nevoiaşi în apartamentele ieftine de la stat. Cu aceştia din urmă, primăria mare amatoare de restaurări de faţade, se află într-un fel de război, dacă ar fi să ne luăm după intenţia de creşte taxele în zona centrală sau cele nou înfiinţate pentru renovarea faţadelor. Numai că în Oradea locuitorii cu dare de mână se mută înspre zonele mărginaşe: în Dealul Viilor, Podgoria, Paleu sau Săldăbagiu sau prin Beverly Hills pe la Sânmartin sau la Sântandrei. Meseriile liberale nu sunt atât de numeroase în oraş iar clienţii acestora sunt mai puţini decât în vremuri de prosperitate. Firmele, chiar şi cele mai mici se mută înspre periferie iar cele mai mari în parcul industrial. Supermarketurile au deplasat şi ele centrul de greutate dinspre centru spre periferie, iar retocedările au dizlocat la rândul lor chiar şcoli şi licee spre alte zone ale oraşului. Într-un oraş ca Oradea magazinele de lux nu par a fi chiar o necesitate şi totuşi chiriile în centru sunt mari. Cum centrul tot centru rămâne, agenţiile de intermedieri imobiliare vor avea întotdeauna ceva de făcut: un teren, o casă, un spaţiu pentru birouri vor mai unge rotiţele acestui mecanism atât de obosit de criză. Terasele, pub-urile şi restaurantele au suplinit în parte dispariţia cinematografelor, atelierelor şi magazinelor din zona istorică însă au şi ele probleme cu tulburarea liniştii publice. Oricum multe dintre acestea folosesc şi spaţiul public pietonal şi sunt interesate nu de curţi ci, firesc, numai de spaţiile cu faţadă. Din nou despre faţadă.

Cu prilejul Zilelor Patrimoniului, Grupul pentru cultură urbană URB_O a alcatuit două broşuri destinate proprietarilor de clădiri, cuprinzând îndrumări pentru prezervarea porţilor şi ferestrelor istorice. Puteţi să le consultati pe indrumar ferestre şi indrumar porti vechi

Sursa foto:www.lilisor.net