Recenzie-Ronald Hochhauser: Contribuţie la o istorie a industriei de fabrică la Oradea în perioda 1848-1948

Ronald Hochhauser–Contribuţie la o istorie a industriei de fabrică la Oradea în perioda 1848-1948, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2011

Cartea este un discurs avansat de istorie industrială a oraşului Oradea pentru o perioada de o sută de ani, aşa cum o prezintă autorul, muzeolog orădean. Mai departe se explică destinul industrial al oraşului Oradea prin aşezarea geografică favorabilă, condiţii de transport favorabile şi prin faptul că conducerea oraşului s-a bazat pe abilitatea cetăţenilor săi mai înstăriţi (comercianţi şi industriaşi, în mare parte persoane de confesiune israelită) care au contribuit hotărâtor la susţinerea visteriei oraşului prin investiţii şi impozite. La acestea se adăugau prezenţa unui număr mare de oameni cu aspiraţii elevate, armatei (câteva mii) şi a hinterlandului agricol. Piatra de temelie a fost pusă prin înfiinţarea Şcolii de ucenici, a Şcolii industriale de meserii iar în etapa următoare prin eliminarea de pe piaţa autohtonă a produselor industriale de import.

Ca surse de documentare sunt folosite articolele de ziar, reclamele publicitare precum şi lucrări de specialitate contemporane cu perioada analizată.

În capitolul al doilea este prezentată industria de fabrică în diferite perioade şi structuri statale. După revoluţia de la 1848-1849 sistemul de bresle nu a dispărut în totalitate, coabitând cu mica industrie, fenomen caracteristic epocii de tranziţie de la manufactură şi meşteşug la industria mecanizată. La 1851 existau 26 de bresle cu 900 de meşteri şi fabrici care prelucrau resursele locale reprezentând industria alimentară. Ea s-a dezvoltat “organic” ca să folosim un termen deja la modă capitalul fiind investit într-un ciclu economic mult mai rapid decât în industria grea, spre exemplu. Stimularea industriei de fabrică a depins de formarea unei pieţe libere a forţei de muncă, pătrunderea relaţiilor capitaliste în agricultură şi dezvoltarea pieţei interne.

Prima fabrică a fost deschisă de Marton Hillinger şi producea spirt, urmată de fabrica de spirt şi drojdie “Daniel Berger” şi Firma fraţilor Füchsl de producere şi comercializare a vinului (1850), sau de alte fabrici de spirt aparţinând lui Henrik Löble (1851), Lederer şi Kalman (1857) sau lui Adolf Moskovits şi fiii. Spirtul era obţinut din cerealele produse de agricultura oradeană aprovizionată de două manufacturi de pluguri şi maşini agricole fondate în 1844 şi 1847. Foarte devreme a apărut şi tipografia Tichy sau cea a lui Simon Sonnenfeld. Urma firesc apariţia industriei de materii prime (extractivă). În 1861 se deschide mina de cărbune de la Cordău. Pasul următor a fost repezentat de infrastructură. Prima cale ferată a fost inaugurată la 24 aprilie 1864 pentru ca în 1870 să fie dată în folosinţă cea care lega Oradea de Cluj, iar la 1882 a apărut prima cale ferată intraurbană. Cele două ramuri au dus rapid la fabricarea materialelor de construcţii, fabrici de cărămizi, în special (astăzi acestea sunt aduse în mare parte din import).

Ceva mai târziu au apărut morile cu aburi, 1870, 1884, 1910 fapt care a avut ca şi consecinţe crearea unei pieţe centralizate de desfacere a cerealelor. În 1869 a luat fiinţă Hala Comercială cu funcţie de bursă avându-i ca întemeietori pe Mor Reismann şi Mor Varadi. La 1870 apare Fabrica de spirt aerian “Campebels and Sands” care asigura iluminatul stradal.

La 1885 S.K. Nagy scria despre Oradea în felul următor “este un oraş al fabricilor, ale cărui uzine se ridică necontenit, fiind alimentate de apa caldă a pârâului Peţa, care traversează oraşul la sud”. La 1 aprilie 1888 a fost inaugurată reţeaua de telefonie. Dacă la început a existat o pătură destul de numeroasă de meseriaşi care şi-au creat propriile organizaţii precum Corporaţia meseriaşilor cu un sistem de învăţământ extrem de aplicat mai târziu a apărut şi burghezia industrială şi comercială care a folosit capitaluri şi monopoluri conectate la scara monarhiei austro-ungare şi la cele internaţionale. La 1892 Oradea era al şaselea oraş de fabrică de pe cuprinsul coroanei maghiare cu 26 de fabrici după Budapesta, 346, Bratislava, 46, Szeged, 37, Arad, 31, şi Cluj, 30.

La 15 decembrie 1903 a fost terminată uzina electrică. Tot la începutul secolului apare industria chimică (acid carbonic, eter, untură de cocos, lână sintetică, celuloid şi mase plastice şi cea a cimentului. Oradea avea cele mai multe societăţi anonime după Budapesta.

În perioada interbelică capitalul industrial, bancar şi comercial era deţinut de populaţia evreiască şi maghiară la care începea să i se adauge şi români. O noutate este pătrunderea masivă a capitalurilor străine: francez, german şi american specifice economiei României. Acum apare industria prelucrătoare a pielăriei şi textilelor, se întăreşte sectorul de producţie al construcţiilor metalice şi producerea în masă a bunurilor casnice. Acum a luat fiinţă fabrica de bere “Dreher-Haggenmacher” (1923). A crescut semnificativ şi numărul tipografiilor.

În al doilea război mondial au fost emise legi discriminatorii vizându-i în special pe evrei, aşa că au luat fiinţă aşa numita instituţie a înlocuitorilor care acorda locurile din consiliile de administraţie a fabricilor doar creştinilor.

Următorul capitol prezintă domeniile şi reprezentanţii industriei de fabrică orădene: Sivicultura, Industria prelucrătoare (lactate, panificaţie, spirtoase, băuturi, textile, încălţăminte, mobilă, tipografie, industria chimică, materiale de construcţii, metalurgie, lăcătuşerie şi instrumente de măsurat, unelte şi articole de fierărie, construcţii de maşini.

În capitolul IV este prezentată infrastructura de această dată utilizând concepte de arheologie industrială precum ansamblurile arhitecturale localizate şi descrise. Aşa sunt Moara cu valţuri “Emilia” (acum puternic degradată), apoi Fabrica de spirt rafinat şi moara cu aburi “Lederer şi Kalman” (în curs de clasare ca monument istoric), centrala termoelectrică, iluminatul stradal, Uzina de apă, căile de acces, străzi şi scuaruri, poduri peste Crişul Repede, căi ferate.

Între consecinţele industrializării, următorul capitol este după Ronald Hochhauser evoluţia comerţului şi a sectorului bancar. Sunt analizate astfel târgurile, prăvăliile particulare, depozite sau ateliere, în paralel cu viaţa bancară. Capitolul VI este o contribuţie de prosopografie (un fel de who’s who) al industriaşilor şi comersantilor. Foarte interesant este capitolul VII despre promovarea propriei imagini prin publicitate de ziar, cataloage, calendare, plicuri de corespondenşă, facturi personalizate, afişaj.

Volumul este precedat şi încheiat de o prefaţă, respectiv o postfaţă semnate de Ioan Godea şi A. Chiriac, ultima urmate de rezumate în maghiară, germană şi engleză. Anexele sunt interesante: planuri, fotografii, tabele, modele, copii după materiale publicitare.Volumul are o bună ordonare şi organizare, o relicvă a unei organizări doctorale. Din acest punct de vedere lucrarea reprezintă o aducere la zi a informaţiilor existente, trece în revistă monumente şi reprezintă un instrument bun pentru cunoaşterea unuia dintre cele mai preţioase componente ale patrimoniului orădean dar din păcate unul dintre cele mai greu lovite în vremea din urmă.

Dacă ne mândrim în ghiduri cel puţin (asta nu s-ar putea spune după cum sunt îngrijite) cu casele industriaşilor şi comersanţilor orădeni de ce oare să le demolăm fabricile, atelierele, depozitele, coşurile de fum sau să casăm gurile de canal, locomotivele, stâlpii stradali, caldarâmul şi şinele de cale ferată care le-au finanţat de fapt pe primele ?
Cine ne dă dreptul la acest sortaj, decupaj, caroiaj şi de ce casele sunt mai importante decât fabricile sau de ce numai vasele sunt importante nu şi cuptoarele în care s-au copt ?