Mântuiţi vieţi câte veţi putea mântui. Roman Ciorogariu, “Zile trăite”.

Românii transilvăneni în perioada primului război mondial. Anii neutralităţii (1914-1916).

Roman Ciorogariu s-a născut la Pecica, la 6 decembrie 1852. În anul 1877 a absolvit cursurile Institutului Teologic din Arad. A studiat Pedagogia şi Psihologia la Universitatea din Bonn. Reîntors la Arad devine arhivar al Episcopiei Aradului (1880), profesor la Institutul Teologic din Arad (1881-1917), apoi director.
„Unchieşul” cum îi spuneau apropiaţii sau cum se semna adesea, s-a remarcat prin activitatea gazetărească în presa românească din Transilvania şi Crişana la Tribuna din Sibiu, Tribuna din Arad, Tribuna poporului, Cele trei Crişuri, Tribuna Bihorului, Legea românească, Viaţa românească, Hotarul, Cultura poporului, Societatea de mâine. Între 1900-1917 a condus revista Biserica şi şcoala. A aparţinut aşa numitei generaţii a „oţeliştilor” grupate în jurul ziarului Tribuna din Arad, alături de Octavian Goga, George Coşbuc, Ilarie Chendi, generaţie definită prin radicalismul revendicărilor naţionale. La 3 octombrie 1917 va ajunge vicar eparhial la Oradea. După Unire, la 16 octombrie 1920, devine primul episcop ortodox din Oradea, după o cezură de 225 de ani de la moartea lui Efrem Beniamin (1695). În vara anului 1921 a fost primit în rândurile Academiei Române. Biografia lui a fost întocmită într-un volum tipărit de Episcopia Ortodoxă a Oradiei în anul 1981 sub titlul ” Roman R. Ciorogariu 1852-1936. Studii şi documente.”

Declanşarea primului război mondial l-a surprins în staţiunea Techirghiol. La 28 iulie Austro-Ungaria a atacat Serbia, iar până în 11 august marile puteri europene se aflau în război în cele două mari blocuri de alianțe politico-militare – Antanta sau Tripla Înțelegre și Puterile Centrale din sistemul de tratate denumit Tripla Alianță). Peste câteva zile, în drum spre Transilvania s-a oprit la Sinaia şi Braşov de unde a plecat cu convingerea că românii din Ardeal erau: „condamnaţi să acoperim planurile României, să fim adecă elementul de sacrificiu, şi că a bătut ceasul eliberării noastre. Am adus cu mine cuvântul de ordine: voi să vă faceţi datoria de cetăţeni şi mântuiţi vieţi câte veţi putea mântui, până se va clarifica situaţia. Cu fiorii acestor îndrumări plecai acasă. Ştiam ce ne aşteaptă. Gara Predealului, la graniţa între Imperiul Austro – Ungar şi Regatul României, „era albă de aceşti ţărani (ardeleni mobilizați) cari aşteptau să se agaţe de tren care cum putea. Li era grabă să nu întârzie cumva de la moarte” . Se începe „sacrificiul”, nota cu amărăciune Ciorogariu. La Braşov, profesorul Ioan Petroviciu îi spune că în sate „n-a mai rămas decât bătrâni, femei şi copii, bărbaţii toţi sunt concentraţi la oaste.” Prinşi între două mari interese statale, românii ardeleni nu aveau nici o alternativă până la încheierea păcii. Profesorul braşovean sintetizează atitudinea lor la începutul primului război mondial: „numai România să rămână, că noi suntem pierduţi de nu se va întâmpla o minune cu noi”.

“În Arad toată lumea era convinsă că Puterile Centrale (Germania şi Austro-Ungaria) vor ieşi învingătoare şi se va forma blocul central care va ţinea cumpăna în Europa Centrală de unde urma concluzia că trebuie să ne îndeplinim datoria patriotică (înrolarea în armata ungară) ca să avem drept la răsplată” . În cafenele şi restaurante publicul asculta în picioare melodii şi cântece de îmbărbătare în germană sau maghiară.

Despre „Revoluţia românilor”, termen adesea folosit mai târziu, avea deja idei destul de clare: „Aveam şase sute de mii de români pe front. Cu aceste sute de mii de români puteam să ne stăpânim noi asupra Ardealului, dacă eram pregătiţi şi pentru soluţia cu arme a chestiunei naţionale. Acum era târziu, floarea naţiunei era dusă brusc în topitoarea de pe front . Nu s-a gândit nimeni la o revoluţie a bătrânilor, femeilor şi copiilor. Schimbarea trebuia să se producă pe front. Credeam în o atare schimbare. Când eşiau trupele din cetate la instrucţie sub comandă, cântăreţi unguri, puşi în fruntea companiilor româneşti, umpleau văzduhul cu cântece ungureşti, dar ai noştri cu sbuciumul în suflete adeseori înşişi se doreau mai bucuros pe front, decât să fie purtaţi ca urşii dealungul oraşului”.

Împăratul este judecat din aceeaşi perspectivă: „În vremuri de pace, regele – împărat se adresa către „Naţiune”. Naţiunea era după dreptul constituţional, „naţiunea politică ungară”, sub care se înţelegeau cetăţenii de toată limba”. “De câte ori ţara era în primejdie regele-împărat se adresa “popoarelor sale”, adecă la sacrificii naţionalităţile încă erau recunoscute de popoarele imperiului”. La 28 iulie 1914, la Ischl, Francisc Iosif spunea am încredere în popoarele mele care s-au adunat în unire şi credinţă în jurul tronului meu şi cari au fost gata totdeauna să aducă jertfe grele pentru onoarea, mărirea şi gloria patriei. Era vechiul clişeu habsburgic de care nimeni nu se mai emoţiona”.

Prin circulare Monarhia danubiană a încercat menţinerea loialităţii, încurajând speranţele schimbărilor de după război. Episcopii erau îndemnaţi să îndrume poporul “spre credinţa către patrie şi tron, cu rugăciuni pentru armată şi îndemnuri la datoria creştinească, caritate şi bune moravuri”. În semn de loialitate, Ştefan C. Pop a declarat că Partidul Naţional (Român) îşi suspendă activitatea în timpul războiului, iar liderii românilor ardeleni se „trudeau să convingă cercurile maghiare de credinţa către patrie şi tron”. Ziarele primeau de-a gata ştirile militare şi „reliefau atitudinea patriotică a poporului românesc”. În rest, conducerea Seminarului, a ziarului, cuminecarea şi binecuvântarea unităţilor de români care plecau pe front îi luau tot timpul. Pe front oamenii ridicau cruci lângă cruci, exista „atâta religiozitate, atâtea cruci!”, după cum îi scria cineva.

La 10 octombrie 1914 telegrama de la Budapesta care anunţa sec „regele Carol a murit” a produs o impresie puternică. Pentru românii din Ardeal regele României fusese un monarh înţelept, făuritor al României moderne, iar pentru Puterile Centrale, un aliat convins. Ziarele maghiare au construit legenda „diavolului roşu”, întruchiparea vitejiei honvezilor maghiari, denunţând conducătorii românilor drept trădători. În atmosfera de incertitudine oamenii îl întrebau cum să procedeze. El le răspundea în pilde. Răspunsul unuia a fost un „Galgenhumor” (umor macabru, Galgen = spânzurătoare , în germană): „Înţeleg. Aşa dar ne închinăm şi îngerilor şi dracilor, că nu ştim ai cui vom fi”.

Tragedia sârbilor închişi în cetatea Aradului, fie că erau supuşi ai dublei monarhii, fie că erau prizonieri îi avertiza şi pe români pentru soarta lor în cazul ieşirii din neutralitate a României.
Ruşii, inamicul de la est al dublei monarhii, lăsaseră printre românii din Ardeal bune amintiri din 1848 când cei 200.000 de soldaţi ruşi au înăbuşit Revoluţia maghiară. Ei au venit cu prapori bisericeşti cântând cântece religioase şi se închinau în faţa bisericilor ortodoxe. În acea vreme însă dacă ungurii le spuneau ţăranilor români că vor venii ruşii aceştia nu se speriau.

În Arad însă doctorii germani au transformat în morgă capela şcolii româneşti de fete. În faţa lor chiar şi ungurii asistau încremeniţi pentru că aceştia nu-şi cruţau nici aliaţii.

În privinţa ruşilor (prizonieri de război) ”aproape că nu exista casă de gospodar fără rus”. Erau omeni buni şi evlavioşi, iar cântările lor la cor impresionau. „Aveau însă şi cusururi. Când se îmbătau, se băteau ca orbii, de rămîneau laţi pe teren”. „Graţie acestor braţe pământurile au putut fi lucrate”. Ţăranii din Crișana au avut o părere dintre cele mai bune despre religiozitatea ruşilor, inclusiv din primul război mondial. În al doilea şi-au schimbat-o radical, dar nu au încetat să facă comparaţia între cele două feluri de ruşi. Cum exista o nevoie de numerar, mulţi ţărani români puteau fi scutiţi de zile de front, potrivit sumelor vărsate. Uneori chiar şi bătrânii erau ameninţaţi cu munca forţată prin Albania unde erau luaţi cu proprii cai şi căruţe.

Viaţa politică s-a desfăşurat sub semnul prudenţei din partea tuturor liderilor români care nu au plecat în Regat sau nu au fost luaţi sub arme. Din punctul lor de vedere prudenţa era necesară, atât faţă de autorităţile maghiare, cât şi faţă de datoria de a nu abandona militantismul pentru idealul naţional. Chiar şi un lider intransigent precum episcopul de mai târziu a ţinut să discute acuzaţiile de mangrism într-un capitol consistent din memoriile sale (mangrism – orientare spre colaborare cu autorităţile maghiare pentru a proteja interesele româneşti promovată de fostul său profesor Vasile Mangra). Dar despre această orientare cu o ocazie viitoare.

Lucrarea citată în articol este Roman Ciorogariu/ Zile trăite Partea I-a- Răsboiul mondial până la armistiţiu, Oradea 1994, (reeditare a ediţiei din 1926 îngrijită de Viorel Faur)