Tezaurul de la Tăuteu, jud. Bihor.

Tezaurul de vase din argint de la Tăuteu (județul Bihor) descoperit în anul 1970 într-o râpă spălată de ploi de către doi copii din Ciutelec a fost publicat în 1972 de profesorul și arheologul Sever Dumitrașcu.

Din fragmentele recuperate au fost întregite două vase restaurate la Muzeul de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Acum ele reprezintă piese de rezistență în tezaurul Muzeului Țării Crișurilor din Oradea.

Tezaurul constă în două vase romane târzii din argint, o oenochoe înaltă de 64,5 şi o cană măsurând 46,4 cm, decorate în relief în tehnica au repoussé peste care s-au aplicat puncte sau contururi.  Starea de conservare a fragmentelor de vase era precară, dar o restaurare laborioasă le-au adus într-o formă care face cinste oricărui muzeu din lume.

Decorul constă în registre orizontale dintre care cele centrale reprezintă scene mitologice. Pe oenochoe este figurat cortegiul condus de Dionysos, zeul vinului și al vegetației, împreună cu Ariadna. Aceștia sunt însoțiți de o menadă, un satir, un silen, un cântăreţ din fluiere, un eros și de panteră, animalul zeului. Acoliții sunt reprezentați în plin dinamism dansând sau cântând la diverse instrumente: kithara, nai (syrinx), tamburină sau krotola (un instrument de percuție constând în două discuri).

Pe cel de al doilea vas este reprezentat Bellerophon călare pe pegas urmărind himera. Un sacrificiu, o libație dintr-un vas la un altar, este închinat zeiței Athena care asistă la scenă. Zeița înțelepciunii a fost cea care, potrivit legendei, i-a oferit eroului harnașamentul calului înaripat și l-a învățat să îl călărească. Alături se află tatăl ei, Poseidon, zeul mărilor și patron al cailor.

Scene figurate apar și în alte registre de pe cele două vase: un thiasos (cortegiu) maritim cu nimfe, eros şi animale marine, peisaje nilotice sau scene de pescuit cu un copil, pești, vârșe și păsări acvatice, apoi scene bucolice (un păstor păzindu-și vitele). Deși repertoriul este cel clasic al antichității păgâne, anumite detalii precum alungirea palmelor și tălpilor, stângăcia redării musculaturii și a drapajelor trădează o epocă de decadență artistică specifică antichității târzii. La nivelul epocii însă, piesele de la Tăuteu sunt situate între cele mai rafinate produse ale orfevrăriei grecești și romane. Cele două piese au fost confecționate în ateliere din Imperiul roman de răsărit la cumpăna între secolele al IV-lea și al V-lea. Apoi au fost folosite cel puțin o generație, pentru că au trebuit reparate.

Oenochoea are gravată o inscripţie cu litere greceşti tradusă de specialistul german Michael Schmauder. Textul precizează numele locului de extracţie a metalului, Besa, o localitate din domeniul argintifer al Laurionului de lângă Atena, greutatea vasului, precum și locul unde se afla atelierul în care a fost produs, anume, Thessalonicul. Celălalt vas are, şi el, inscripţionată greutatea, dar cu caractere latine P(ondera) X, zece ponduri, adică 3274, 5 grame. Pe fundul aceleași căni apare un alt tip de inscripție, zgâriată și nu punctată, interpretată, la început, drept scriere germanică (rune). Literele sunt tot grecești, indicând aceleași date ca și inscripția pe oenochoe.

Oricine și-ar putea pune întrebarea despre rostul acestor piese de excepțională calitate artistică într-un spațiu din afara imperiului, într-un teritoriu locuit de neamuri barbare. Realitatea este că, spre sfârșitul antichității, barbarii se romanizează prin comerț sau înrolarea lor în armata imperială. Căpetenii de origine barbară ajung rapid în funcții importante. Romanitatea este tot mai puțin capabilă a-și apăra locuitorii și frontierele care devin astfel un spațiu permeabil și multicultural în care sunt așezate diverse populații cu tradiții proprii. În paralel, biserica creștină triumfătoare încearcă să-și întărească poziția în provincii sau să răspândească cuvântul Domnului prin misionari primiți uneori de potentații locali în afara fruntariilor. În jurul frontierelor romane se produce un profund proces de aculturație sesizabilă oriunde prin preluarea formelor ceramicii romane de către populații deja obișnuite cu uzul acesteia. În plan spiritual fenomenul este parcă și mai puternic. Încă păgâni, goții închină colanul din aur de la Pietroasa zeului suprem, în propria scriere cu rune, folosind însă numele roman, lui Iupiter. Tot în secolul al IV-lea, Wulfila traduce Biblia în limba gotică. Înțelegerea ei ar fi fost, probabil, imposibilă dacă aceasta nu ar fi preluat deja termeni și concepte din lumea greco-romană.

Vasele de la Tăuteni se încadrează în întinsul orizont de tezaure de tip Pietroasa de la sfârşitul antichităţii şi începutul epocii migraţiilor. Caracteristic acestor tezaure este stilul policrom (pietre semiprețioase integrate printr-o montură specifică numită cloisonné) al pieselor de port de tip roman sau barbar, harnașamentele somptuoase, armele sau recipientele din metal prețios. Astfel de inventare au fost răspândite în toată Europa regatelor barbare sau în lumea romană, dar, mai ales, în întinsele teritorii cucerite de huni și de aliații lor germanici sau iranieni. La Tăuteu/Tăuteni, piesele au fost descoperite întâmplător, astfel că nu se cunosc împrejurările îngropării și nici dacă ele reprezintă un tezaur sau inventarul unui mormânt princiar.

Asemenea piese reprezintă simboluri de putere într-o societate în care posesiunea, și distribuirea lor ilustrează ierarhia politică. Comuna Tăuteu se află la aproximativ 50 kilometri de Șimleu Silvaniei, unde au fost descoperite cele două tezaure păstrate la Viena și Budapesta. Ele par să fi aparţinut gepizilor sau altor germanici aliați ai hunilor, semnalând existența în zonă a unui centru de putere foarte important. Tot de la Șimleu Silvaniei provine un posibil inventar funerar cu armament, începând deja din primul orizont de tranzitie spre epoca migrațiilor, plasat la trecerea între secolele IV-V p. Chr.

În nord-vestul României, la sfârșitul antichității și începutul epocii migrațiilor, au loc schimbări importante sesizabile arheologic prin apariția unor inventare funerare cu piese de armament și artefacte specifice estului Europei, teritoriu acoperit în perioada anterioară cu descoperiri ale culturii Sântana de Mureș – Cerneahov. Aceasta din urmă a fost atribuită unui conglomerat multietnic coagulat în jurul goților pornind din Ucraina, Republica Moldova, până în Câmpia Munteană în sud și în Transilvania înspre vest. La finele secolului IV și începutul secolului V p. Chr. Europa centrală și de est cunoaște mari prefaceri cauzate de migrația hunilor care au antenat în trena lor un conglomerat etnic eterogen a cărui coeziune era susținută de aristocrația războinică.

Este și momentul în care în zonă intră, din nou, medalioanele din aur cu efigiile împăraților romani, așa cum sunt cele descoperite la Vâlcele și la Șimleul Silvaniei. Acestea au fost interpretate, uneori, ca daruri din imperiu pentru conducătorii barbari în legătură cu anumite evenimente istorice. În ierarhia imperiului hunic, regele gepid Ardaric era primul potentat după Attila și, probabil, urmașul său la conducere. Numai că, o dată cu moartea subită a căpeteniei lor, hunii sunt înfrânți de foștii federați, gepizii, iar puterea plămădită de Attila se destramă (454). După unii specialiști, spre mijlocul secolului al V-lea, descoperirile cu inventar princiar se mută mai ales în Transilvania (Someșeni, Apahida, Turda) unde apar în zonele cu zăcăminte de sare și în prejma fostelor orașe și castre romane. Acesta ar fi un indiciu că gepizii au cucerit deja și spațiul intracarpatic. Puterea lor s-a întins spre vest până la Tisa, apoi spre sud până în fostele teritorii romane. În acest întins areal au întemeiat unul sau mai multe regate asemănătoare cu cel merovingian al francilor din vestul Europei. Regii gepizilor erau, și ei, recunoscuți de puterea romană, așa cum arată piesele de prestigiu primite din imperiu. În Bihor, o interesantă descoperire arheologică aparținând gepizilor este necropola de inhumație de la Valea lui Mihai. Vestigiile acestui neam germanic pot fi sesizate până la jumătatea secolului al VI-lea p. Chr, când vor fi înfrânți de avari, în anul 568.

Bibliografie:

Sever Dumitrașcu, Tezaurul de la Tăuteni-Bihor, Oradea, 1973

R. Harhoiu, Die Frühe Völkerwanderungszeit in Rumänien, Bucuresti, 1998

Michael Schmauder, Oberschichtgraber und Verwahrfunde in Sudosteuropa im 4. und 5. Jahrhundert, Bucuresti, 2002

Sursa foto: Muzeul Țării Crișurilor