Ultimul maidan

O bună parte a copilăriei am locuit lângă o grădină lăsată în paragină pe o stradă cu case. Jucăriile pe care le primeam erau majoritatea din plastic şi rar câte o maşină chinezească despre care îmi amintesc că arătau ca nişte bijuterii. Cele din plastic nu rezistau prea mult curiozităţii de a vedea cum sunt făcute şi, mai ales, ce ascundeau în părţile nevăzute.
Adevăratele jucării erau cele de uz cotidian. Păstram scânduri cu forme diferite pentru paturi de puşti la care adăugam felurite zorzoane sau accesorii strict necesare precum cocoşul de tragere sau butoiul cu gloanţe. Acestea erau confecţionate din metal: rozete de robineţi, tablă, tuburi din alamă. Ştiam să mor foarte frumos, spectaculos. Îi simpatizez pe cei care practică paintbalul, numai că acolo lucrurile sunt foarte bine reglementate. Reglementate în sensul că pata de pe echipament nu mai minte. Ei bine, în copilărie partenerii de pe maidan strigau că te-au nimerit, dar tu nu te lăsai, mai fugeai, mai trăgeai, iar atunci când întindeai prea mult coarda riscând protestele micilor lunetişti mureai, dar mureai frumos. Arbaletele erau confecţionate şi ele din lemn şi câteva cuie între care se întindea un elastic. Săgeţile erau din tulpinile buruienilor uriaşe din locul numit junglă. Îmi amintesc că reuşeam să ne nimerim de la distanţe apreciabile şi nu ne-am “accidentat” niciodată. În schimb eram plini de vânătăi. Cu arcurile făceam la fel, dar acestea nu aveau suficientă precizie. În toiul scenelor de război eram ca în transă. Ne trebuia ceva vreme să ne desmeticim şi să mergem pe la caselele noastre. Erau două stări diferite, un timp magic ca un fel de teatru şi unul mai real când intrai în lumea adulţilor. Aveam şi un fel de hochei-oină , acela cu o gaură în pământ pe care se punea un băţ cu capetele ascuţite, apoi se lovea la capete şi din zbor. “Crosele” erau, evident, confecţionate din lemn.

Acea libertate mai apare şi astăzi, atunci când îmi apăr opiniile şi parcă nu îmi prea vine să capitulez decât din convingere. Când pierd mult timp încerc armistiţiul. Din copilărie vine şi manualitatea cunoscută a multor români care îşi reparau maşina stricată la mijlocul drumului cu o sârmă sau altceva la îndemână.
Lucrurile astea au început să dispară atunci când profesorul de desen se crucea la vederea desenelor produse de noi spunând că erau “şurub legat cu aţa de la ismene”. Acasă, mitralierele cu cocoş rabatabil începeau şă-şi piardă din vechea stălucire …
O mare surpriză au fost colegii de şcoală de la blocuri care, atunci când veneau pe la cei de la case, dădeau iama la strugurii verzi, corcoduşe sau orice fel de fructe necoapte. Cu amicii de pe maidan nu îmi amintesc să fi practicat astfel de recolte timpurii. Cu trufandalele era cu totul altceva, aceste erau pârguite. Ele ne aşteptau cuminţi pe crengile arborilor.
Adăugam astfel noi experienţe, contacte diferite, influenţe diverse ca şi arborii inelele. Dacă ne-au fost frumoase, inelul este mai lat şi mai sănătos, dacă nu, mai subţire şi înegrit.

Câte un nene se mai dădea în mintea noastră şi ne făcea jucării, morişti, amulete din sârmă sau desene frumoase. Acestea erau artizanaturile copilăriei. Ele aduc, dar nu sunt nici pe departe la fel, cu cele expuse azi de o echipă de italieni veniţi la muzeu. Acelea sunt deja produse cu valoare adăugată simbolică, sunt vintage. Ale noastre sunt doar amintiri care apar la suprafaţă numai cu astfel de ocazii: o carte, o expoziţie, un articol de ziar cultural sau o postare pe vreun blog prăfuit.