Un pliculeț pentru Umberto Eco

Omul de litere italian Umberto Eco s-a stins din viață vineri la vârsta de 84 de ani răpus de o boală necruțătoare. Literatura sa erudită intră în domenii ale filosofiei, istoriei științei și semnificației, de multe ori, nu foarte accesibile. Acestea au putut fi înțelese din motivul că Eco își vedea scrierile ca un fel de zigurat cu mai multe etaje de percepție. Cu umor, el manifesta cea mai profundă seriozitate și o responsabilitate umană față de cititor. Personajul său William de Baskerville din ”Numele Trandafirului”, un călugăr franciscan îl conduce plin de răbdare pe tânărul benedictin Adso din Melk prin încurcatele ițe ale unei crime dintr-o mănăstire medievală. Fiecare indiciu este prilej pentru o lecție despre cunoștințele accesibile omului medieval, exemple ale mentalității acestuia și despre o alternativă atunci când se apelează la verificarea empirică a faptelor specifică rațiunii. Ceea ce dorea Umberto Eco să transmită era că frica, panica sau groaza, deși sunt specific omenești, pot fi depășite prin interpretarea rațională a faptelor. Scriitorul italian a fost un fin colecționar de umor involuntar. Curiozități ce ar fi reprezentat pentru mulți pur și simplu prostia sau patologicul pentru el erau exemple ale spiritului omenesc împotmolit în propriile proiecte prin clișee, conformism și prejudecăți. ”Pendulul lui Foucault” este o astfel de colecție.

Probabil că cea mai importantă pentru România academică ar fi fost lectura obligatorie a ”Cum se face o teză de licență” apărută la noi în anul 2000 la editura Pontica în traducerea lui George Popescu. Cartea, de fapt un îndreptar despre elaborarea unei lucrări științifice în disciplinele umaniste, îndeamnă la o luciditate mai mult sau mai puțin neliniștitoare atunci când definește tipul de de lucrare rezultat după niște parametri obiectivi cum sunt distanța până la cea mai apropiată bibliotecă cu literatură științifică, sau culegeri de izvoare sau timpul fizic avut la dispoziție. Cui siguranță că o medie a lucrărilor academice românești ar fi arătat cu totul altfel, la fel și bibliotecile și modul în care acestea sunt privite ca instrumente de bază pentru creația științifică, cultură și modul de a gândi a licențiaților unei țări care să inluențeze apoi întregul angrenaj social.

”Pliculețul Minervei” apărută la Humanitas în 2004 este o culegere de articole de satiră a rasimului, a războiului sau a încorsetării prin atitudinea ”politically correct”, relația între politicienii normativi și intelectualii buni de nimic, justiția la televizor în Italia anilor 90 văzută ca un fel de inchiziție a priori. Sunt discutate și teme precum cartea tipărită sau on line și la ce este bun cititul. Titlul cărții face trimitere la pliculețele cu chibrituri marca ”Minerva” pe care italienii aveau obiceiul să noteze adrese, liste de cumpărături sau gânduri ale unei zile.